„Mama de baiat e un animal feroce…

iar tatal de doua fete un norocos…”. Sunt cuvintele unui prieten si nu imi mai ies din cap.

Cu asta m-am ales de eclipsa asta. Inca ma gandesc daca e adevarat si inca mai caut argumente ca nu ar fi asa…dar nu gasesc.

Da, sunt un animal feroce cand vine vorba de Ileana aceea, mama lui Maximilian, daca ar trebui sa-l protejez pe el..

Unii spun ca suntem binecuvantati cu copii pentru a ne maturiza emotional mai repede. altii spun ca un copil e o binecuvantare care vine sa mai spele „karma” familiei. Altii, ca e doar o intamplare.

Eu cred ca un copil e un dar si cumva el isi alege sosirea si parintii.

Maximilian, stiu eu pentru mine, a venit dintr-o rugaciune in noaptea de revelion 2003 spre 2004, singura trecere dintre ani cand la miezul noptii eram intr-o biserica, intr-un sat in Maramures. Poate ca el dorea deja sa vina, traiam o pasiune nebuna cu tatal lui, asa ca rugaciunea din acea noapte poate doar l-a convins de dragostea mea..Poate. In Mai 2004 eram insarcinata.

Mi-am dorit intotdeauna copii..Imi plac copiii…Iubesc copiii pentru ceea ce vad in ochii lor, pentru ceea ce simt in preajma lor. Il iubesc pe Max , desigur, dar ii iubesc si pe ceilalti..Eu cred ca orice copil care ne iese in cale vrea doar sa-i zambim. Sa-i aratam bucuria noastra. Acesta e motivul pentru care , fara exceptie, voi zambi unui copil, indiferent daca il cunosc sau nu..oriunde m-as afla. Ati observat? Ei zambesc intotdeauna inapoi.

Bine, fie. Max e plecat in vacanta de mai bine de 3 saptamani si mai sunt 2 si ma intreb daca textul asta nu e cumva doar nevoia mea de vorbi despre el..de a-mi controla emotia asta…de a mai stinge dorul. Posibil.

Am fost tot timpul de acord sa plece. Sa exploreze, sa aiba curaj. Si cand a mai crescut..faceam glume, ii spuneam intr-una ca trebuie sa vada mai mult decat doar (wc-ul din ) fundul curtii lui…desi el nu prea stie ce inseamna asta.

„Du-te sa vezi lumea, fii curios, esti binecuvantat cu sansa asta” .

Mi-a fost teama de fiecare data si multe nopti nu am dormit punand la indoiala decizia de a-l lasa sa plece. De fiecare data imi aminteam de mama mea. Ea nu spunea niciodata DA. Iarta-ma , mama. Bine, spuneai rar..

Salvarea mea au fost taberele si matusa care locuieste la Constanta. In tabere gratuite mergeam ca eram premianta iar la matusa, toata vara, faceam ce voiam. Ea nu era asa autoritara ca mama. Cred ca si azi inca resping autoritatea ca un copil rebel..(luptand aiurea cu mama lui) cu morile de vant…ce iluzie.

Cu mama, toate evadarile mele erau obtinute cu forta..eu doar o puneam in fata faptului implinit..pentru ca asa ma obisnuise. Prea mult NU te face sa nu te mai obosesti sa intrebi.

Cred ca atunci cand am devenit mama, am inceput sa ma vindec eu, fetita rebela si neinteleasa. Eram tematoare dar si curajoasa in acelasi timp..

Apoi am intalnit un medic pediatru minunat care m-a invatat sa-mi inving teama spunand pur si simplu o rugaciune..”Dumnezeule, daca tu mi l-ai dat, acum tu sa ai grija de el!”.

37395349_2010480872304964_7143253490603655168_n

Si la un moment dat frica a disparut. Te gandesti la el, dar te bucuri pentru el si nu mai exista frica aceea  de la inceputuri. Dorul ramane.

Apoi am citit mult si mi-am dorit sa fac ceva diferit fata de ceea ce au facut parintii mei. De multe ori am dat gres, sfarsind prin a fi „despotica” , fix ca mama..alteori insa mi-am muscat limba si mi-am dat seama intr-o secunda cat de mult as fi ranit daca deschideam gura, desteapta de mine!!!. Oricat de destepti va credeti, nu umiliti un copil..nici pe al vostru, nici pe al altora..Mai nou, gluma noastra este..”vorbesti tu sau hormonul, anunta-ma”…

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.”

Nu , copiii nostri nu sunt ai nostri..sunt ai vietii insasi….cititi-l pe Khalil Gibran. Profetul, parca, o carticica ce pare a cuprinde tot sensul vietii in ea.

Si revenind, da sunt o mama feroce si invat cate putin sa nu mai fiu. Daca depinde de mine ce va deveni el..atunci nu, nu vreau sa-i fiu model de animal feroce. Sa stie ca il voi apara, dar sa invete sa se apere singur.

Vreau sa-l iubesc respectandu-l, lasandu-l sa aleaga si sa-si asume consecintele alegerilor lui. Vreau sa-l iubesc si sa stie ca eu raman mama lui, pana la capat si orice s-ar intampla ii sunt alaturi..Daca asta inseamna feroce..atunci, da, sunt feroce..dar nu pentru a distruge, ci doar pentru a proteja..nu pentru a lupta, ci pentru a comunica si a coopera.

Nu voi plange  ( sa ma vada 🙂 ) cand se va indeparta si il voi incuraja sa-si traiasca viata. Viata lui, nu ce imi imaginez eu…

Ce mi-as dori insa cel mai mult sa-i pot transmite este credinta in iubire si in prietenie. Acolo unde nu e iubire, sa nu ramana. Da, pot fi feroce cand vine vorba de iubire si prietenie. Prietenii mei stiu.

Atat in momentele cele mai grele pe care le-am trait pana acum, cat si in cele mai frumoase… cele doua constante din viata mea au fost iubirea si prietenia. Iubirea..in sensul ei cel mai larg..de la speranta la pasiune, de la admiratie la frumos si tot ce IUBIM pe lumea asta..IUBIREA SI POFTA DE VIATA mi-au fost cele mai puternice arme.

Pretuiesc iubirea asa cum pretuiesc prietenia.

Doar ce m-am intors de la Fara Asfalt la munte. Am vrut sa vad eclipsa de pe dealuri si am vrut la racoare. Cu toate acestea, nu m-as fi dus daca nu ma sunau prietenii mei. De participat nu participam, in forma fizica nu sunt..si in general, stateam la scorbura.

Ei uite de aceea exista prieteni loiali si buni, sa-ti aminteasca ce iubesti, sa-ti pastreze visele cat timp tu te odihnesti si sa ti le spuna toate „verde in fata” cand te vad pus pe picioare. Ce binecuvantare!

Despre tatal de fete..intr-o poveste viitoare..eu aveam alta teorie..Spuneam mereu ca tatal de fete e un misogin ce urmeaza, iubindu-si fetele, sa se vindece…Ups, oi fi „biciuit” si eu ceva barbati in alta viata..de am acum baiat?!!

Pana atunci pot sa mai spun ca la cum ma cunosc nu stiu cum m-as fi descurcat cu o fata. Desi nu e timpul trecut sa invat. Cine stie?

Multumesc Maximilian Mihai ca m-ai ales pe mine. Rugaciunile mele si gandurile mele sa te invaluie precum aripi de inger si sa te aduca acasa cu bine si cu bucurie.

Te iubesc, copile…

Maicuta ta- Mami-gi. 🙂

14666207_1308398739179851_5330333830180634834_n (1)

 

 

Reclame

Viata cu termen de valabilitate expirat e tot viata, nu?

Ea e fetita cu pantaloni scurti de blugi. Ea arata cel mai bine dintre noi toate fetele de la bloc..cred ca din tot cartierul. E prietena mea, Vali.

Toate pustoaicele o „invidiau”. O „invidiam” si eu pentru ca putea purta pantaloni scurti, scurti..Stiti cum e vara in Baragan??Stiti cum e sa fii adolescent si „sa nu-ti placa de tine”. Scurti, scurti ..si de blugi. O raritate.

Avea si parul tot inele, frumos si des. O „invidiam” si asta e!

Eram prietene, ce mai. De-adevaratelea. Ne jucam, imparteam, ne bateam, ne certam, acum nu vorbeam, acum radeam. Ne imparteam baietii..”Acesta imi place mie, nu ai voie sa-ti placa tie”. Vai ce drama daca mai incurcam „suspinele” intre noi…Toata ziua eram pe afara. Nu exista vara mai lunga si mai frumoasa ca in copilaria noastra.

Au trecut mai bine de 30 de ani de atunci si sunt anii de aur ai copilariei noastre. Ironic,  nu? „Epoca de aur”? Da, aurul copilariei noastre.

O mama, un tata, un frate mai mare sau mai mic, un apartament la bloc, o masina si o generatie intreaga de copii in tot cartierul.

Anii au trecut. Merg pe strada Radu de la Afumati, in Bucuresti. La numarul 16 ma asteapta Vali. „Aurul” provinciei s-a alchimizat intr-un proces diferit. A devenit BUCURIA care traieste in noi.

Stim inca sa ne bucuram. Ea e director executiv la o fundatie, eu nu-mi pot scoate din cap fetita cu pantaloni scurti.

M-a intrebat daca pot sa alerg pentru copiii ei. Stiam cu ce se ocupa. Nu o intelegeam dar stiam. Cu acei copii pe care nu ii vrea nimeni.  Sunt editie limitata. Limitata la o zi, o luna…cativa ani sau mult mai putin. S-au nascut cu termenul de valabilitate expirat… Nimeni nu-i vrea , nimeni nu vrea sa stie de ei. Sunt abandonati. Dar nu de tot, aveam sa inteleg mai tarziu.

cid7

Vali , fetita in pantaloni scurti, cu unul din „copiii” ei, ai nostri…

Cine ma cunoaste stie deja ca eu tot CAUT. Ma tot caut pe mine. Nu ma apuc de nimic pana nu exista in spatele acelei actiuni un „de ce”..un simbol clar…Asa a fost cu tot ce am facut pana acum. Daca dispare „de ce-ul” , dispare si actiunea..pana gasesc alt nou si proaspat motiv de a face ceva.

Sunt binecuvanta in multe feluri. Stiu asta si o sa o spun raspicat. Sunt binecuvantata. Chiar si in cele mai sumbre momente ale vietii mele nu am incetat sa cred si sa stiu ca am eu „drumul meu, calatoria mea”, am eu un ” de ce ” care nu a fost inca dezvaluit.

Nu mai aveam chef de alergat si nu mai aveam chef de inotat si nici de pedalat. Dupa 7 ani, parca am intrat in alta etapa si ma tot intreb de ceva vreme ce e cu „neputinta” asta pe capul meu? E deznadejde? Ce e? Ca eu ma simt bine, de fapt, chiar foarte bine.  Conversatiile mele cu Dumnezeu, cu Universul,  cu mine insami..toate erau de genul..”Bine, bine..am inteles ca nu mai vrei, dar ce vrei?”.

21432761_1653250524694669_6254788862567083197_n

44 de ani, 3 curse Ironman, o inima sanatoasa , dupa 14h30 de efort si 226 km , ce e neputinta?

Si asa a venit mesajul de la Vali..”Vrei ? Poti sa alergi pentru noi?Esti singura pe care o cunosc care face sport de amator. Poate reusim sa facem ceva impreuna” .

Stiu exact cat de greu e sa strangi bani. Stiu exact pentru ca am mai avut o tentativa cu Swimathon, si , pe urma, stiu exact cum gandeste omul. „ia uite..alearga si vrea bani”. ” de ce l-as sustine?” „Sunt atatia care cer”. Si pe urma mai e si Filantropica, stim cu totii replica de milioane..”Mana intinsa care nu spune o poveste, nu primeste pomana”..Zau!!.Am curaj pentru asa ceva?Sunt sincera cu mine?

Am amanat raspunsul. Mi-era un soi de teama ca e o provocare prea mare pentru mine. Ca ma va scoate din confortul meu. Dar ceva din mine a zis „Du-te si vezi copiii si vezi ce simti!”…

Stiam ca nu va fi simplu. Cati dintre noi suntem pregatiti sa „vedem” ceva ce ne scoate din zona noastra de confort? Cati dintre noi avem curajul de a pasi si in acele locuri unde stim exact ca nu ne vom simti bine…mai intai, nu ne vom simti bine deloc.

Nu ai cum sa te duci linistit cand te duci intr-un loc in care stii ca sunt copii bolnavi, majoritatea fara speranta..cel putin speranta ..” matematica” pe care ne-o da stiinta..M-am pregatit tot drumul, m-am rugat asa cum stiu eu, cu vorbele mele..

Si am ajuns acolo si a fost un alt miracol..Stiti? Chiar ma gandeam, miracolele exista..doar ochii nostri nu mai stiu sa le vada.

Am stat cateva ore..I-am vazut pe toti, cu unii am vorbit, pe unii i-am tinut in brate iar si iar..Stiti, cei care pot striga striga „mami”..e cuvantul care m-a durut cel mai tare..Am ras si le-am zis ca accept „mami-gii” ca asa ma alint eu cu Maximilian…Si „mami-gii” a inteles imediat cat de iubita e..cum Universul ii deschide iar inima si ferestele sufletului si isi gaseste „de ce-ul” mult cautat.

Si inteleg, a cata mia oara, ca „neputinta „, neputinta aceea  p care ni se pare noua ca o simtim..chiar e o iluzie.

Adevarat neputinta este aceea pe care am vazut-o la acesti copii. Cum sa se ajute ei singuri? Cum sa inteleaga ei ce destin au?Singuri? Singuri nu au nici o sansa. Si par atat de normali, dar nu sunt.

Sigur va amintiti filmele documentare de dupa 1989 ..cu niste locuri absolut insalubre in care niste copii bolnavi si murdari, ai nimanui..se dadeau cu capul de pereti si de grilajele paturilor de fier. Imposibil sa nu fi vazut, imposibil sa nu fi simtit cutitul acela in inima la vizionarea unor astfel de imagini. Eu m-am vindecat de ele dupa vizita la Vali, la Fundatia Copii in Dificultate.

Am inteles ca acesti copii exista si am inteles ca nu sunt singuri. Am avut impresia ca sunt atinsa de aripi de inger si ca paradoxul existentei noastre acesta este…Exact acolo unde pare sa nu mai existe speranta, la granita dintre viata si moarte, acolo intelegi cel mai bine VIATA.

Multumesc, Vali. Respect si admiratie pentru tine si pentru toti oamenii din jurul tau, pentru toti cei care te ajuta in ceea ce faci.

„FA RAI DIN CE AI”. DACA POTI. Eu, tu, noi putem. Ei insa nu. Nici prin cap nu-ti trece cat de important este sa ai totusi o viata cu un termen de valabilitate ..normal.

Si pentru ca mi-am gasit „de ce-ul” voi alerga la Semimaratonul Bucuresti cerandu-va azi putina atentie, cerandu-va sa va deschideti inima pentru a intelege exact mesajul meu. Sa alerg 21 km nu mai este pentru mine o provocare. Chiar spun cu tarie ca orice OM normal poate.

Eu va cer astazi sa va deschideti inima catre niste copii. Au ochi si vad dar nu inteleg, aud dar nu pricep prea mult, au un corp dar nu il pot folosi cu adevarat. Niste copii iesiti din comun. Chiar daca ar purta pantaloni scurti..nu ar putea merge. Nu am indraznit sa vi-i arat si pe cei care nu se pot misca deloc.

Copii a caror viata are termenul de valabilitate expirat. S-au nascut cu probleme de sanatate inimaginabile, nimeni nu-i doreste, toti refuza sa creada ca exista. Putini sunt cei care inteleg ca, acolo unde nu mai e nici o sansa, acolo unde nu mai e speranta, e nevoie de atata alinare si de atata dragoste. Chiar si acolo unde nu stii exact daca viata mai dureaza o zi, o ora sau un an..chiar si acolo sau ,mai ales acolo, e nevoie de multa iubire si mangaiere.

Se nasc pentru a muri repede..repede pentru ceea ce ne imaginam noi ca ar fi un termen de valabilitate al vietii. Numai Dumnezeu stie ce measageri sunt ei. Dar sunt. Si pentru mine, dupa ce i-am intalnit, a fost clar ca sufletul nu are legatura cu un corp fizic. Ei zambesc si te imbratiseaza senin, sunt curati si bine ingrijiti dar , poate cel mai important cadou pe care li-l poti face este PREZENTA ta. Atentia si dragostea.Cine mai are timp sa ofere asta?

Am intrebat-o pe Vali la ce se bucura acesti copii. Mi-a raspuns razand. „ca orice copil, pizza..si sa se plimbe cu masina”. Macar stiu cu ce sa ma pregatesc pentru urmatoare intalnire. Stiu ca ma asteapta, doar sunt prietena din copilarie a mamei Vali.

Intr-un astfel de loc, ca o anticamera a mortii, se celebreaza viata. Fiecare suflare, fiecare respiratie e importanta. „Condamnatii fara vina” par sa aiba cel mai frumos zambet vazut vreoadata de mine. Copii. Senini. Si atat de copii. Suflete.

Nu e suficient sa fii un profesionist pentru a te putea ingriji de ei, e nevoie de o INIMA mare si deschisa si asta am simtit acolo, la Fundatia „Copii in Dificultate“. Mergeti pe str. Radu de la Afumati nr. 16. Veti fi primiti, veti fi intampinati, veti fi iubiti doar pentru ca veniti in vizita. Veti intelege sensul vietii, veti plange pe dinauntru dar veti zambi cu bucurie pe dinafara.

Daca nu aveti timp de un joc sau de o ora petrecuta cu acesti copii, va rog din inima ajutati-ma pe mine, ajutati-i pe ei si pe toti cei care sunt implicati in misiunea asta cu dragoste si cu putere. Altfel nu poti..

Acesti copii pleaca repede, dar calatoria lor scurta poate fi usoara, demna si plina de iubire.

Orice suma e binevenita si pentru orice idee de a ne implica in timpul lor va sunt recunoscatoare. Voi aparea cumva pe Galantom.ro.

Ei sunt copiii care ne dau cea mai frumoasa lectie, VIATA E UN DAR, SA-L IMBRATISAM CU INIMA, o zi, o luna, un an..o clipa.

Noi copiii „de aur” de alta data, cu  o mama, un tata, un frate, un apartament si o masina..noi „aia”..pe vremuri in pantaloni scurti, am putea face azi ceva pentru acesti copii, care nu au nimic din ce am avut noi, ci , dimpotriva , ei poarta cu adevarat o povara …

Eu va MULTUMESC pentru ei dar si pentru mine ca faceti ceva ..Pentru mine..

Am inteles la aproape 44 de ani ca singurul sens al vietii este sa te gasesti si sa te cunosti pe tine, si , dupa ce te-ai gasit si te-ai bucurat sa te descoperi sa CELEBREZI VIATA si sa traiesti cu BUCURIE, daruind celorlalti din ceea ce ai si, mai ales, din ceea ce esti.

DARUITI, va rog, e singurul sens posibil al vietii.

cred ca aici..se poate dona cate ceva MULTUMESC!

Doua saptamani au trecut… doua saptamani cat o viata

Cand o mama plange..s-au cutremurat pamantul si cerul deopotriva…si atata dragoste a tasnit din sufletul meu ca simteam ca explodez …ca trebuie sa alerg la ea si sa o iau in brate..sa o strang tare si toata lumina din mine sa se contopeasca cu ea..mama care plange, prietena mea.

A plecat copilul de la ea si de la noi… La 23 de ani calatoria lui pe pamant s-a sfarsit. Nu a luat cu el nimic si cred ca se uita acum in jos la noi..si parca asteapta sa vada cum ne descurcam. Eu cred ca ne zambeste si stie ca vom reusi impreuna.

Firele nevazute nu se rup niciodata. Au fost doua saptamani in care am simtit ca aripi de ingeri ne ating..si ne insotesc. Sunt sigura.

Copilul ne-a  zambit si ne-a chemat pe toti langa ea, mama lui, mama care plange  …si ne-a  vorbit. „Luati aminte…”parca ar spune.

Au trecut doua saptamani mari si nesfarsite in care am inteles pentru a nu stiu cata oara ca nu te ajuta deloc nici un pic de negativitate, nici pesimismul, nici sarcasmul, nici convingerea ca  viata e o lupta..

Au trecut doua saptamani in care am inteles ca nu te ajuta deloc sa te tot protejezi si sa tot crezi in aroganta ta ca poti controla totul..Nu te ajuta nimic din toate acestea..

In aceste doua saptamani am inteles a nu stiu cata oara cat sunt de puternica si cat de recunoscatoare sunt ca SUNT ASA CUM SUNT..NAIVA, IDEALISTA, OPTIMISTA…am inteles pentru a nu stiu cata oara ca sunt perfecta asa cum sunt si nu e nimic gresit sa constientizezi ca e MINUNAT sa TRAIESTI..o zi, un an..cativa ani si inca o zi…SA TRAIESTI cu bucurie, cu entuziasm si cu veselie..oricat, o clipa, o zi..o saptamana..un an…pentru ca atunci cand o mama plange… atunci trebuie sa strangi si mai tare randurile..si sa CREZI cu mai mare putere in VIATA..

Intr-o luni, cand am aflat ce s-a intamplat- ce banal si absurd suna cuvintele acestea-…am izbucnit in plans si apoi m-am ridicat si m-am intrebat ce pot sa fac eu. Ce pot sa fac eu?O putere incredibila m-a cuprins si o LINISTE IMENSA. S-a oprit timpul, asta am simtit.

Nimic nu poate fi schimbat. Nici o furie si nici o deznadejde nu aduce nimic inapoi..nici macar pentru o secunda. Si totusi am stiut exact ce am de facut.

Am cautat-o si am gasit-o pe mama care plange. Si am tinut-o in brate si am imbracat-o in lumina, in toata dragostea mea.

Nu e nici un merit, nu e nici o scofala..devenim mame, fara sa fi facut ceva special..suntem doar o poarta. Viata intra in noi si iese…si niciodata nu mai poti fi la fel. Dar nu esti cu nimic mai speciala decat alte femei.

Ceea ce se schimba insa ..e sufletul tau. Si asta stii doar tu, ca mama. Copilul acela care vine te invata sa fii mama…te invata sa scoti din tine ce e mai bun si mai cald..te invata sa iubesti viata , sa iubesti oamenii..sa-ti arati compasiunea pentru tot si toate in jurul tau..Sufletul tau de femeie primeste o lumina in plus..lumina din ochii propriului copil, cel mai mare maestru. Copilul tau si VIATA insasi.

Si mai scoate din tine si intunericul..te infurii, stii mai bine decat el, ti se pare..si iar te infurii ca nu capata „forma” pe care ti-o doresti tu. Si apoi plangi si razi si o iei de la capat si vezi in el ce e in tine..si binele si raul. Copilul tau, maestrul tau.

Azi acea bucata din tine s-a smuls.Nu esti vinovata de nimic..el e maestrul tau pana la capat.

Stiu prietena mea, stiu ca iti spunea ca esti „regina” lui..iti spunea ca „te va imbraca in aur”..si radeati ca niste nebuni si va pupati pe frunte…Ce mama, ce femeie esti, prietena mea!!!!”Mandra in toate cele”, stiu.

„Sunt o rana vie, sunt sange”…asa vorbesti azi, tu,  cea mai frumoasa si cea mai desteapta femeie pe care o cunosc. Te-am iubit din ziua in care te-am intalnit..pentru ca ma atragea ceva la tine si in acelasi timp ma enervai cumplit..O femeie directa, autentica si gata oricand sa-ti darame orice teorie..O femeie educata, desteapta, al naibii de desteapta..o femeie pe care o privesc si azi si inca spun ..”eu cand ma fac mare, ma fac ca EA…si mai ales, asa mama vreau sa fiu eu copilului meu”.

Ne-am imprietenit..ne-am povestit si ne-am iubit , si la bine si la greu…si a fost mult greu..radeam mult, eram „clubul divortatelor”…Drumurile noastre se reintalneau de fiecare data cu aceeasi bucurie…ne descopeream una in alta, ne puneam oglinzi si intrebari..si ne gaseam raspunsuri impreuna..Radeam cu lacrimi, radeam in hohote.

E in ea parte din caldura mea si „iutimea” sufletului meu..e in mine parte din caldura si „iutimea” sufletului ei.

Acum ea plange si plang si eu cu ea… Plang cu dragoste si incredere ca VIATA e un dar..si ea stie mai bine decat mine sa CELEBREZE VIATA. Plang dar nu plang langa ea..ci cu ea zambesc ..ca doar de la ea stiu ca VIATA merge inainte..intotdeauna inainte.Pana la capat sa musti din ea..din VIATA. „Sa musti din viata ca dintr-un mar copt”.

Nu exista loc de „de ce” si de „daca”..se intampla ca un copil sa ne iasa din viata ..asa cum a intrat..fara sa fi facut tu, mama, nimic special..Tu, mama, nu il poti opri. Nu te poti pune in locul lui. Nu poti schimba viata ta pentru viata lui desi stiu ca ai face asta.

Iti raman momentele petrecute impreuna, cele mai frumoase amintiri dar iti ramane si GOLUL imens al locului pe care il umpluse..

Tu, mama care plangi, tu,  prietena mea, stiu ca vei umple golul cu iubire..Singura care vindeca..Noi toti iti suntem alaturi si aducem cate un strop …

Punem dragoste acolo unde o bucata din sufletul tau s-a smuls. Si vom cladi IUBIRE in tine, caramida cu caramida, vom construi IUBIRE.

Si te vom inconjura cu iubirea noastra si vom zambi iar, ai sa vezi..pentru ca sufletul meu stie cum esti tu..frumoasa, desteapta, puternica, o  femeie ADEVARATA.

Nu doresc nimanui sa-si masoare puterea asa… nu doresc nici unei mame sa-si simta copilul plecand..Nu doresc nici unei mame sa-si planga copilul..Nu doresc..dar conteaza atat de putin ce doresc eu..Nu este despre mine..E doar despre ea…

Suntem obisnuiti sa spunem ca venim pe rand si tot pe rand plecam. Dar nu e asa si nu stim niciodata ca plecam „pe sarite”.

Cand o mama plange asa ..se cutremura cerul si pamantul…dar intreaga mea fiinta striga .. Te iubesc , prietena mea, te iubesc”…si au trecut doua saptamani si stiu si azi ca si atunci cand am aflat ca nu exista coincidente in Univers..Nici o venire nu e inceout su nici o plecare nu este sfarsit…Nu este nimic intamplator si pana la urma sa cred in ceva mai mare decat mine e calea pe care o aleg eu…

Copilul a plecat. A parasit scena in stilul lui..stilul meu..MARE.A trait INTENS..a ras si s-a bucurat..a tras cortina peste sufletele noastre si ne-a pus la incercare..Cati avem curaj sa ridicam cortina si sa CELEBRAM VIATA..PRIVILEGIUL cel mai mare..acela de a trai..de a te bucura si de a CREDE?…Venim din lumina si in lumina ne intoarcem, de ce nu am face lumina si in viata pe care o traim?De ce nu am cauta lumina cat traim..prin optimism, prin fapte bune si recunostinta?

Ce ar fi daca nu ne-am mai lasa TRAITI si am zambi in oglinda in fiecare dimineata..recunoscatori ca ne-am trezit?

Dupa aceste doua saptamani stiu un singur lucru..o mama care plange…te obliga sa ridici cortina..ZILNIC..si sa joci pana la capat JOCUL VIETII TALE..cel mai frumos JOC.

Draga mea prietena… deschide-ti inima..nu o lasa sa se inchida..ai atata iubire de dat, de TRAIT..DE TRAIT..iar eu..eu iti soptesc ca fiul tau stie ca tu vei fi bine..ca noi toti vom fi bine..DOAR SA DESCHIDEM OCHII ..sa deschidem ochii..pentru ca nu ajuta la nimic nici pesimismul, nici sarcasmul..nici gandul ca viata e  o lupta..nimic din toata rautatea lumii nu ajuta…

In astfel de momente, ramane doar sufletul..Oamenii nu stiu ce sa faca in astfel de momente. Se scutura de toate mastile, de toate „hainele” imprumutate..In astfel de momente doar LUMINA..lumina din noi razbate..daca stim sa avem grija de ea. Fii Lumina , prietena mea..fii lumina.

PS: Si acum nu va invit sa incepeti de maine..sa sariti cu parasuta..sau sa cautati cine stie ce destinatii exotice..sau sa faceti un dublu ironman..desi sunt sigura ca puteti face asta, va invit doar sa va bucurati de micile momente ale unei zile..ca poti deschide ochii, ca poti vedea soarele..ca iti curge apa calda la dus..si da, ai unde sa dormi..si esti inconjurat de oamenii pe care ii iubesti..

Fa o fapta buna zilnic..fa ceva pentru cineva..Doar asta face diferenta in viata ta. Cam atat.

 

 

Lupul, crinul si ..Podo, de data aceasta a fost fix invers

Al treilea „ironman” la 43 de ani..fix invers. Nu m-am antrenat, nu am mancat nimic din ce ar fi trebuit..tot ce am incercat anul asta dura maxim 3 zile..3 ore..3 secunde..

Multumesc , Luminita si Sandor Boldiszar, pentru infinita voastra rabdare , pentru sprijinul neconditionat si pentru toata energia minunata pe care o simt in preajma voastra. Datorita voua , in primul rand, Ileana din fata celui de-al treilea ironman este o alta Ileana.

Multumesc Familia Kehayan, ca ne-am sustinut si ne-am incurajat reciproc cu mult inainte sa ajungem la cursa asta!E o bucurie pentru mine ca am fost de fata la reusita lui Mihai, primul Ironman.

Multumesc Dana Torok ca m-ai tot batut la cap sa ma inscriu, sa-mi rezerv cazare, sa ma antrenez, sa nu mananc prostii si , chiar daca nu te-am ascultat cum ar fi trebuit, ca deh, eu , in general, nu prea ascult de nimeni…am trait inca o linie de finish..pe care azi o simt ca cel mai frumos START. RE-START.

21314854_1645575665462155_6395083123711917554_n

Da, se poate si invers. Am avut  aproape un an la dispozitie sa ma pregatesc pentru Podersdorf Triathlon, distanta lunga, si cu adevarat am profitat doar de primele lui 3 luni..si de ultimele 5 saptamani inainte de cursa. Imi doream, dar motivatia mea era undeva in centrul pamantului si nu voia sub nici o forma sa mai iasa la lumina.

Am tras de mine in fel si chip dar NIMIC nu a functionat.

Pentru primul Ironman am mancat cenusa si am facut tot ce puteam face in conditiile de amator ce sunt. M-am chinuit si m-am privat de o gramada de lucruri faine, am plans in tacere si mi-am inghitit amarul vietii personale. Am reusit atunci dar am reusit cu , peste si din durere.

La un an diferenta, in 2015, mai faceam un Ironman cu bucurie si  divortata incercand sa dau un nou sens vietii mele. Acela a fost bucurie si speranta pure. Timpul stie sa faca minunile lui.

Acum, in 2017, venea spre mine ziua de 02.09. si nu stiam ce pot face cu ea. Venea al treiela Ironman si nu spuneam prea tare ca am de gand sa fac asta pentu ca imi era teama de propria mea reflectie in oglinda. Aparent, nici urma de Ileana cea veche..nici urma de motivatie, nici un chef de nimic legat de sport. Nici macar inotul pe care il iubesc atat.

Mergeam la antrenamente de alergare de 20 km si faceam doar 5km. Aveam cate o bicicleta lunga si abia ramaneam in sa 2h. Este incredibil ce scriu si ce simt…Nu stiu nici acum cum a fost totusi posibil.

A fost un an in care dincolo de kilogramele „placerilor” mele, cred ca am pus semintele unei Ilene mult mai echilibrate mental si emotional. Am plantat cu greu, rascolind toate strafundurile fiintei mele, pana am gasit locul perfect pentru semintele perfecte..Acum stiu ca anul nu a fost degeaba si acum stiu, mai bine ca oricand, ca totul are sens. Ca ironmanul nr. 3 abia acum incepe..dupa ce s-a terminat.

21272610_1647583235261398_1185555554367690929_n

Am plecat spre Austria cu emotia condusului singura in lumea larga, nu mai fusesem peste granita din 2014 si nici nu mai plecasem atat de departe singura. Pardon, cu bicicleta in masina si bucuria in suflet.

Pana si Maximilian, fiul, intelesese ca am nevoie de calatoria asta si m-a lasat s-o fac singura. Cu toate acestea, am plecat cu greu de acasa, si simteam nodul in gat al propriei frici…dar STIAM ca voi ajunge la destinatie.Trebuie doar sa ma astern la drum si dupa un timp ma voi linisti. Stiam eu cumva.

Aveam in plan sa trec pe la parintele Arsenie Boca, pe la Manastirea Prislop. Cine nu doreste, poate trece peste acest pasaj…dar cred si nu voi inceta sa cred. In felul meu, atipic..fara sa fiu o persoana foarte religioasa, scriu cu inima deschisa si cine poate, va intelege, cine nu, sa ma ierte.

Sunt atatea experiente pur personale, intime, pe care nu le poti asterne pe hartie, pe care cu greu le povestesti..eu vreau insa sa incerc. Sa incerc sa transmit si asta..lumina asta a lumii..care e in noi si in jurul nostru…si pe care eu am inceput sa o vad din ce in ce mai clar. Stiu, nu se vorbeste despre asta, stiu, ar trebui sa tac si sa simt..dar vreau sa impartasesc bucuria mea cu mine si , cine stie, poate ceea ce spun va aduce putina alinare si incredere celor care au trecut , ca mine, prin suferinte profunde. Lumina de la capatul tunelului exista.

Am zis ca pe la 10.30 as putea fi la Manastirea Prislop, urmand apoi , ca pana seara sa ajung in Austria. M-am ratacit un pic pe dealuri, bolborosind in fel si chip..ca „Doamne, parinte, tot cu simtul umorului tau ma incerci..” . Gasesc si crinul in ghiveci, si ajung undeva la 2 km de manastire unde un polistist foarte amabil imi explica sa parchez ..daca vreau sa merg la Manastire…Wow. Pe bune? Sa merg acum 2 km pe jos si sa las masina aici???Am tras aer in piept, afara erau 300 de grade..eu voiam sa ajung in Austria si totusi, zic , fie, ori tu ori eu, o fac si pe asta”.

Cred ca nu am mai ras singura demult cu atata pofta cand ma gandeam cum arat, cu ghiveciul in brate,..si cum am luat-o la picior  cu viteza luminii… De doua ori am vrut sa ma intorc la masina..socata si mirata de ce se intampla in jurul manastirii..Cate tarabe, cati oameni, ce balci..dar am privit in jos si am continuat sa vorbesc cu parintele..”Daca tu asa vrei si daca asta ii ajuta pe oameni, bine, nu mai judec, imi vad de treaba.”

Am ajuns la mormant, transpirata lac dar victorioasa, am lasat floarea si i-am multumit. Au fost multe  dimineti cand am stat de vorba..asa ca i-am multumit pentru asta. Atat. Va las sa judecati cum vreti..eu va spun doar ca felul in care vorbim cu Dumnezeu, cu Universul, cu intreaga creatie..cu natura..e pur si simplu o alegere personala. Eu aleg sa port un dialog „normal”:))))sau cum ar zice prietena mea Crina, sa vorbesc cu prietenii mei imaginari..fie ca este Dumnezeu, soarele…copacul, apa..vantul sau doar eu cu mine…

Si am plecat zambind. Am trecut granita cu masina mea veche si buna si cu buletinul. Cine ar fi crezut ca la distanta de aproape 20 ani, ma indrept singura, doar cu buletinul, spre Vest, in conditiile in care in 1998 cineva pe la Ambasada Germaniei imi punea tot felul de intrebari absolut tampite ,ca si cum eram o subspecie, pentru a obtine viza..Ar trebui sa fim recunoscatori si sa ne bucuram pentru aceasta mare schimbare..cat o mai dura.

21191964_1641605472525841_8105028032380272094_n

Dupa un asfintit ca in povesti, am intrat in Austria si iar m-a bufnit rasul..”ca in palma”. ” Ca in palma” numai asta imi rasuna in cap. Ca in palma era totul. Simteam masina sub mine cum deodata s-a linistit, nici un zgomot, nici o vibratie..Civilizatia aia m-a plesnit cu bucurie..simteam deja ca undeva ma asteapta un pat curat, cu cearceafuri imaculate, poate si putin apretate…asta era civilizatia pe care o stiam si o admirasem deja de atatea ori la nemtii mei…

Din acel moment am stiut ca toate planetele s-au aliniat si urma sa ma relaxez si sa ma bucur din plin de calatoria vietii mele.

21192528_1642424452443943_2449350566158446342_n

„Viata nu inseamna sa astepti sa treaca furtuna, ci sa inveti sa dansezi in ploaie” – pe un gard, langa o banca in Podersorf am See

Au urmat 3 zile de plimbari si relaxare, presarate de mirarea ca Podersdorful e doar un satuc cu un far de decor la marginea unei ape mari…si ca oamenii aia au facut tot posibilul sa-si construiasca o bucatica de rai..protejand si punand in valoare rezervatia naturala care ii inconjoara. Nu am mai trait demult atata liniste atatea zile la rand. Minunat. Pentru prima data in viata mea sportiva am si inotat si am si pedalat si am si alergat inainte de cursa. Ingrasam un purcel in ajun…dar ma simteam atat de bine.

Zona de concurs si satul in sine au inceput sa se umple de oameni  Vineri si toata „zumzaiala” aceea mi-a reamintit ca scopul calatoriei era concursul si nu vacanta. Am zambit si mi-amintesc exact ca i-am spus Danei ca „iron-ul meu nu e iron-ul tau”.asa ca sa ne linistim si sa facem fiecare ce doreste si ce simte. O sa fie foarte bine..Eu am baut o bere…clar.

O data cu oamenii, sau poate nu, o data cu ziua de Vineri s-a schimbat si vremea..Norii si vantul si un pic de ploaie m-au trezit la realitate…Sambata intre 5.30 si 6. 30 trebuia sa-mi depun bicicleta in tranzitie iar la 7.00 era startul. Ma lua cu frig doar gandidu-ma. Si cumva, gandurile astea au fost rispite de minunatele mesaje pe care le primeam. Mesaje de incurajare, dar mai ales mesajul ca NU MAI AM NIMIC DE DEMONSTRAT si calatoria asta e pentru mine , catre mine..asa ca, scopul adevarat al calatoriei era deja implinit. Eram perfect eu cu mine.

Am plecat cu noaptea in cap spre start si mi-am spus neincetat ca , daca nu iese soarele si va ploua si va fi frig, sunt gata si accept sa renunt. Nu voi face cursa asta cu orice pret. Imi doresc sa o termin, dar nu cu orice pret. Cel mai frumos si cel mai cald gand..Asta m-a incalzit ..Cand inveti sa accepti si sa te detasezi de propriile tale dorinte..atunci se intampla ceva si te cuprinde cea mai frumoasa liniste.

Si s-a dat startul si am pornit dardaind …Cumva printe nori se vedea rasaritul si cum batea vantul puternic am stiut ca se va lumina si am simtit ca voi face cursa asta pana la capat.Imi propusesem ca in fiecare moment al cursei sa multumesc pentru viata mea, pentru fiecare dintre prietenii mei, pentru ceea ce am devenit.

Inotul a fost cel putin hazliu, apa are doar un metru jumatate si pe prima bucla din cele doua, mai mult am mers decat am inotat. Era absolut imposibil sa inoti legat cativa metri. Era un puhoi de lume la promenada..Oamenii zambeau, unii chiar vorbeau si eu nu intelegeam unde sunt. La sedinta tehnica s-a precizat ca este interzis mersul in apa..dar realitatea din teren, pardon, din apa,  arata cu totul altfel..Am ras cand m-am intalnit in „valuri” cu Tudor Sofron..parca il aud si acum „Frau Schwarz, calmati-va, va raniti..veti inota pe bucla doi, nu te mai obosi”…Am iesit din apa la un timp nesperat de 1h14 min. Nici acum nu inteleg cum a iesit asta. Dar ma bucur si am spus mereu ca orice concurs are particularitatile lui, ca nici unul nu seamana cu celalalt. Fie primit.

Am pornit pe bicicleta, soarele era din ce in ce mai generos..si stiam ca va fi bine doar cu vantul nu stiam ce voi face..dar voi vedea pe parcurs.

Ceas nu mai aveam  si ma bazam pe ciclocomputer stiind ca am inceput bicicleta pe la 8 si 20.Curand am inteles ca ceva se intamplase dimineata cand , fara sa vreau si infrigurata, am trantit bicicleta de asfalt..Reusisem sa omor si ciclocomputerul, deci nu mai aveam nici un fel de instrument de masurat…Stiam ca am 6 ture de 30 km, imi lipisem 6 benzi mici de scotch pe cadru…stiam ca terminam bicicleta cand le voi fi dezlipit pe toate si..dai!

Nu stiam cum merg, nu stiam ce viteza am..ma uitam la traseu si incercam sa ma bucur. Am descoperit curand ceasul din turla bisericii pe langa care treceam si mi-am amintit de Oradea..si de dealurile ei.

Aici totul era ca in palma. Sigur ca trebuia sa fie vant..altfel ar fi fost prea simplu. Vantul m-a zapacit complet desi i-am cerut in nenumarate randuri s-o lase mai moale ..ca am inteles.

Tura de bicicleta a fost marcata de 2 momente ..Intai mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu „trasul cu arma in vie” ,varianta austriaca. Pe traseul de bicicleta erau campuri de vita de vie, cu strugurii gata copti si pentru a-i pazi de pasari, localnicii instalasera niste sisteme de tragere..cu arma..care te innebuneau. Cand era linistea mai liniste si timpul parea sa se fi oprit in loc..te trezeau la realitate niste „pocnituri” zdravene, ca eu, mai slaba de inger, m-am speriat de -a dreptul de cateva ori…si am injurat romaneste masinaria austriaca.

Drumul de bicicleta trecea si pe langa rezervatia naturala, lacuri si stufaris batut de vant..poezie curata cu toti norii aproape de varful capului , niste nori cu forme din cele mai ciudate…pe bune!

Al doilea moment a fost pe ultima tura de bicicleta cand nu mai voiam nimic..doar sa ma dau jos din sa..Eram deja de 7 h pe traseu fara sa ma fi oprit cand din spate aud zgomot de sonerie si muzica dintr-un radio portabil. Evident ca la bicicleta m-a intrecut toata lumea, mai putin ultimul, omul cu sonerie. S-a apropiat , m-a salutat din mers si mi-a spus ca ar trebui sa ma grabesc ca e „cut off ” la bicicleta la ora 16.00. Mi-a si spus ca e 15.20.

Nu creeeed..nu vreau sa cred asta. Eu nu citisem nicaieri despre timpi limita..Nu e adevarat!Dar daca e???Si am inceput sa pedalez ca nebuna, gandindu-ma ca ar fi pacat de orele astea toate, nu??Pana la urma, maratonul il fac eu cumva, bicicleta e proba cea mai grea si aproape ca am terminat…Ultima bucata de traseu era si cea cu vant.Spuneau baietii ca era aproape jumatate de bucla cu vant din fata, dar eu nu stiu. Stiu doar ca am inceput sa pedalez de parca omul cu soneria era trimisul special sa-mi reaminteasca …ce aveam  de facut.

Am ajuns ca vantul si ca gandul, spunandu-mi singura ca..dimineata eram pregatita sa renunt, daca nu ajung in timp, sunt pregatita si pentru asta. Doar primisem bratara de la Tudor „i am ready” ..da, sunt gata pentru orice. Si pana la urma concursurile astea, daca au timpii astia atat de lungi..inseamna ca sunt si pentru mine, nu? Sa termin si eu, nu? Dar oricum sunt gata pentru orice.

Si am pornit la alergare la 16.00. Nu m-a oprit nimeni, dimpotriva ma incuraja toata lumea. La fix de fix am iesit din tranzitie si zambeam din nou. Era asa de bine sa fii cu picioarele pe pamant!!!In fine, am lasat bicicleta, ce bineeee!Primele 2 ture de alergare am mers cu bucurie, pe a treia m-am chinuit si am avut noroc cu un austriac de mi-a dat niste napolitane de la el..ca nimic nu mai intra.Voiam doar o bucata de paine!!!

Iar a patra tura a fost „horror” si in acelasi timp ..la fel de rapida ca prima, probabil,…de frica. Mancasem 2 sandwichiuri ( multumesc fetele Kehayan) si ma simteam mai bine fizic..dar cand vedeam ca intru in bucla si ies din civilizatie, fix in camp..am simtit ca ma lasa curajul.

Se facuse intunericul perfect si nu pot descrie experienta pe care am avut-o. Intuneric bezna, vant si un pic de ploaie, traseul de alergare fiind in plina pustietate si  prin padure…brrrrrrrr…

De mult timp nu am mai simtit o frica viscerala ca aceea de pe ultima tura..Nici nu cred ca voi uita vreodata trairea aceea. Mi-am folosit la maxim imaginatia in sens constructiv dar abia dupa ce trecusem toate scenariile negre prin cap..cum apareau din toate partile mistretii…si lupii. Dar mie imi place lupul alb…ziceam.

Aveam de la organizatori o „bagheta de balci” de 15 cm, fosforescenta, si o strangeam tare, de parca era soarele de pe cer si singura mea speranta…Pfuaaooiii, nu am cuvinte..cum se poate cineva simti in intunecimea aceea si cu zgomotul vantului in crengi..si iarba?…Cred ca am luat la rand toate metodele mele de linistire…dar pana nu am intors pe bucla, pentru a reveni in sat..liniste nu am avut. Ca in povesti, mai aveam un obstacol de trecut, trebuia sa ajung la capatul acela in fundul padurii, pentru ca acolo era un covor de timp.

Nu ma mai durea nimic, nu mai simteam nimic, eram toata ca un arc electric si totusi increzatoare…Nu ma putea dobori noaptea aceea. Nu pe mine, eu iubesc lumina!

Si asa aveam sa termin al treilea ironman  inca la 43 de ani…

Cand m-am apropiat de sat..cand in sfarsit m-am simtit in siguranta au aparut si prietenii mei, Dana si Liviu, si le-am multumit din toata inima ca s-au gandit…

Am trecut linia de finish dupa 14h31min..si am dansat si am primit si bere si am fost imbratisata de austriecii aceia si mi se parea ca nu e adevarat, ca nu mi se intampla asta mie..ca nu sunt eu in pielea mea..ci altcineva, o persoana noua cu care abia acum fac cunostinta.

Si gata..iata cum , fix invers, un ironman iti schimba viata nu doar inainte sa-l faci, ci mai ales, dupa. Iti da iar si iar sansa unui nou inceput….tu cu tine.

Si cum spuneam „iron-ul meu nu e iron-ul tau:)))” dar faptul ca exista si am descoperit acest sport, pardon, multi-sport, mi-a schimbat si continua sa-mi schimbe viata in ..bineee:)))

PS1: Voi reveni la Podersdorf, merita totul chiar si intunericul daca iubesti lumina!

PS2: Felicitari tuturor romanilor care au fost acolo! Pentru mine a fost o bucurie sa va stiu in preajma!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Com-patia” sau „cum toate ramurile mele taiate din carne au acum flori” – Fara Asfaltul de munte

„Max ( fiul meu), cand esti printre oameni…trebuie sa fii atent si la ei.Nu ai cum sa te gandesti doar la tine daca vrei sa te simti bine intr-un grup. Sigur, iti alegi oamenii dupa cum te simti cu ei..ca nu te obliga nimeni sa stai undeva daca nu iti face placere, dar stii, trebuie sa exersezi compasiunea..empatia..sa observi si sa te adaptezi grupului..nu poti face doar ce vrei tu..asta faci cand esti singur” zic eu intr-un final, conducand  a treia oara, cu masina plina pana la refuz, spre CERASU, la Fara asfaltul de munte. Avem intotdeauna discutii de genul asta ..inainte si dupa..analizam si ne observam, invatam.

Concursul asta nu e concurs si ne cheama de fiecare data pe plai..cu bucuria sa simti din nou pamantul sub picioarele goale. Ziua sa te arda soarele si noaptea sa te mire cerul instelat.

Max nu vorbeste mult, nu-i ca mine…raspunde tarziu „da, stiu..stiu ce vrei sa spui cu „com-patia” asta..sau ce ai zis tu..stiu”. Ne bufneste pe amandoi rasul si avem incredere unul in celalalt, va fi frumos la Cerasu..fara sa faci nimic, doar sa fii acolo. „Com- patia”, auzi!

Ajungem destul de devreme si ne ocupam „teritoriul” pe plai. Nu stim prea bine nici cum se monteaza cortul si nici cum se bat cuiele dar primim ajutor ca intotdeauna si stim ca urmeaza doua zile  ALTFEL: departe de oras, departe de lume..

Vreau sa-i insuflu lui Max dragostea de natura, dragostea de oameni si nu in ultimul rand..bucuria lucrurilor simple ..Poti sa te simti extraordinar sub cerul cu  mii de stele  ..nu doar la 5 stele all inclusive….

20934226_1954242517922924_602035961836122964_o

 

E greu sa iei cu tine jumatate de casa desi iti propui intotdeauna strictul necesar..Atat de mult si de bine ne-am pregatit ca am uitat acasa sacii de dormit..dar nu am uitat borcanul de Finetti..Stiam de anul trecut ca dupa cursa, dupa beri si gratare..la un moment dat toata lumea, fara exceptie, se va bucura de ciocolata. Si am avut dreptate.

Fara asfaltul de munte e o cursa grea dar satisfactia parcurgerii traseului sterge repede din memorie amorteala din maini si din sa. Am facut triatlonul asta in 2015 si imi aminteam perfect ca in 2016 , in dimineata cursei, nu am mai vrut sa fac nimic. Am stat pe plai, pur si simplu. Nu am regretat nici o clipa. Anul acesta in schimb facusem o promisiune.

Anul acesta, mai mult sau mai putin dintr-o gluma, am pus la cale o stafeta. „Fazi si matusa Ileana”. Eu sa inot si sa pedalez, ea sa alerge. Fix ca varstele noastre..2/3 din cursa eu , 1/3 ea….Fara asfaltul la munte este despre aceasta prietenie si despre natura.

Nu e minunat sa faci o stafeta cu o fata ce are aproximativ jumatate din varsta ta? Si ce fata…doamna doctor in devenire, un pui de om vesel si iute care iti aminteste perfect cum erai si tu la varsta ei..Ba mai mult, un pui de om de care nu incetezi sa te minunezi si de la care nu incetezi sa inveti..Va spun de acum, Fazi, e de vitza nobila si parca ma face tot timpul  sa spun..”cine nu are tinerii d-astia prin preajma, sa-si cumpere”. Multumesc, Andreea, esti COOOOL.

20914260_1633273750025680_8294295065526343504_n

Si am plecat spre start. Nu dormisem prea bine, sacii de dormit ramasesera acasa, ma invelisem cu tot ce aveam, ma imbracasem cu tot ce aveam..pana si prosopul era un strat…mi-era frig si zambeam. Il invelisem pe Max toata noaptea…

Pana la lacul la care vom inota  sunt cativa kilometri , deci iti faci o incalzire buna dar in acelasi timp te ingrozesti si de traseu..pentru ca iti dai seama ca tot ce ai coborat urmeaza sa urci…Ajung la lac, ma imbrac cu greu in neopren, timp nu mai am ca se si da startul. Sigur ca , daca nu esti obisnuit, dupa ce te incingi bine pe bicicleta, apa rece dar minunata de munte…poate pune probleme. Daca vrei sa faci cursa asta, sa tii minte, nu te panica..organismul se va adapta, ia-l usor…

Incep sa inot si nu ma pot bucura. Neoprenul ma strange si prima parte din inot sunt doar furioasa. Apa in schimb parca imi sopteste: esti aici, bucura-te, pana la urma cine mai e ca tine? Sambata dimineata intr-un lac verde de munte..cu o apa atat de faina.. parca buna si de baut…Apa are dreptate.

Intorc la ultima baliza si ma opresc. Undeva mai aproape de mal vazusem un concurent aproape nemiscat si strig si apoi intreb  in jurul meu daca cineva l-a vazut..Imi raspunde cineva din barca..”da, e ok, a abandonat”…bine..plec mai departe si ma bucur iar..Viata e un dar nepretuit..viata oricui, nu doar a ta.

Mi-am amintit discutia cu Max si „com-patia” si am trimis cateva ganduri bune tuturor. E fireasca panica..dar poti sa inveti sa o controlezi. Daca iubesti apa, si apa te iubeste. La mine functioneaza.

Stau mult in tranzitie, recunosc, nu am ceas , asa ca ma uit in jur si imi dau seama ca nu am inotat atat de prost..am iesit bine din apa, in ciuda neoprenului stramt.Trebuie sa fac ceva cu asta, dar nu ma gandesc acum.

Imi impachetez lucrurile in sac, macar atat sa fac si eu pentru organizatori, sa le poate duce usor, nu-i asa? Pana la urma nu am platit inscrierea, am facut doar o mica donatie si cineva munceste pentru mine. MULTUMESC.

Plec si nu pot urca inca pe bicicleta. Imping si ma gandesc doar la Fazi ..stiu ca ma asteapta, i-am promis ca vin. Orice ar fi, ea sa stie ca eu VIN. Si ii aratam cu incredere zarea..culmea de unde urma sa apar a doua zi…”Matusa Ileana vine, daca a spus ca vine, vine”.

Startul la inot s-a dat cu o mica intarziere, sper sa stie si Fazi pe plai ca nu ajung pe la ora 13 cum vorbeam ci pe la 13 si 10, si 15..cel mai probabil. Repet, nu am ceas..Ma urc pe bicicleta si imi fac curaj. Salut si intreb pe pod un localnic „cat e ceasul in lumea reala”..zambeste si imi raspunde imediat 11 si 15..BINEEE, Ileana, chiar esti bine.Si te pricepi la oameni…

Prima urcare nu mi s-a parut atat de grea.Eram optimista si ma incurajam constant. Stiu ca traseul de bicicleta e solicitant, dar o secunda daca priveai in jur..te simteai din nou, binecuvantat si norocos sa fii acolo in Sambata aia..sus in deal…Si mai aveam o bucurie, stiam ca sunt asteptata.

A fost ciudat..la un moment dat coboram ca o nebuna si ma minunam de curajul meu si imi placea ce fac, refuzand sa ma gandesc ca ..la intoarcere tot ce coboram era de urcat. Si, Doamne, ce padure, ce copaci..cu ochii in jur parca nu mai simteam toata piatra aceea din drum…Cantam in gand..”…I am alone…gazing from my window to the streets below..i am alone.. I am a rock ..i am an island”  Simon &Garfunkel  https://www.youtube.com/watch?v=JKlSVNxLB-A

Ajung la punctul de intoarcere cu melodia in cap „dont talk of love, but i’ve heard the word before…It’s sleeping in my memory”…I am a rock…dar…

Ma bufneste rasul ca voluntarii ne mai puneau sa facem un cerc in jurul cortului lor…Il fac cuminte si zambesc si o descopar pe Cornelia Stroe la datorie. Nu radeti..Mi-a dat apa, mi-a curatat si bucata de banana..mi-a zambit..ce bine eeeee…Multumesc, voluntari, multumesc, Cornelia. Eu sunt poate matusa triatlonului..Tu esti DOAMNA.

Plec cu avant si revigorata. Cred ca si Cornelia mi-a transmis un gand de lumina..si hai!De la punctul de intoarcere realizez ca e vale in toata regula. Dau tot ce pot , ma simt bine si stiu ca acum deja ma intorc. Am coborat de vreo trei ori de pe bicicleta si am impins-o cu elan. Am ras cu lacrimi cand am vazut o barca in praful drumului ..cazuse din remorca, intreb, da,  totul era in regula..Trag tare si cand vad plaiul multumesc inca o data universului..am reusit!!!!Am reusit..eram asteptata,eram in grafic..Andreea, Fazi, pregatita si hotarata, preia cipul si fuge..Doamne, ce iute e fata asta!Du-te, Fazi, du-te!

Eu imbratisez suportera de aur, Luminita, prietena de suflet si mama de Fazi…ce bucurie ca traiesc, ce bucurie sa am alaturi asa oameni…

Il gasesc si pe Max. Ne pupam. Imprumutase casca lui unui baiat drag noua..care, din pacate, cazuse. Era insa multumit si recunoscator ca a fost doar atat..acum stie exact ca nu va mai merge niciodata fara casca. Lectie invatata si de el, recapitulata si de noi.

Nu apuc sa ma dezmeticesc ca micutza noastra venea la FINISH. Iute a fost si mandra sunt de ea!Fazi si matusa Ileana trec impreuna linia de finish.Ce sentiment!Ce frumoase sunt legaturile dintre oameni. Ce minunat e sa impartasesti si sa faci lucruri impreuna cu zambetul pe buze. Andreea alearga pe munti..”Heidi, fetita muntilor”..mandra suntem de ea, si eu , „noua matusa” si parintii ei pe care ii admir si ii respect cu multa dragoste, Luminita si Sandor .

20914618_1633022790050776_5750723152700304162_n

Gata, ne punem pe beri..suntem cu totii fericiti. Muguras (Mugur Fratila) inca munceste, dupa cursa. A venit cu masa de masaj..ii bucura pe toti prietenii lui..e neobosit si il felicitam pentru asta..”Com-patie” , cum spuneam.

Facem si un dus..asta e o experienta faina.Nu o ratez niciodata.Cu apa rece..acolo in dusurile portabile..trebuie sa ai simtul umorului sa iesi de acolo cu prosopul infasurat si sa te simti ca un copil in soare..Nici o grija..Totul e minunat.

Se apropie premierea..ne asezam si aplaudam cu foc..aplaudam totul. Mie mi se pare ca ne aplaudam pe noi, toti cei care alegem sa fugim pe dealuri..sa ne desprindem de toate obiceiurile noastre orasenesti. Si supriza serii urma…Suntem strigate pe podium..”ce???in nici un caz??Sigur nu ati gresit nimic???sigur??” Supriza e ca ..noi doua am fost singura stafeta feminina!!Nu are universul simtul umorului?Ziceti si voi?Este asta doar o coincidenta? Eu zic ca nu..Universul lucreaza si rasplateste intodeauna bucuria de a trai..eu asa cred..

„Fazi si matusa Ileana” sunt pe locul intai la iubit viata..asa e. MULTUMIM. Cat de frumos..”pe matusa Ileana o stim, dar cine e FAZI??” Fazi e VIITORUL in prezent…Multumesc, Andreea!

20952988_1633273746692347_2304112397669256562_n

Seara s-a incheiat cu un festin..si recunosc ca focul si lampionul si gratarul si salata si copiii si visinata..toate m-au incalzit suficient pentru a mai dormi o noapte fara sacii de dormit:).

Dimineata ne-a gasit pe toti arsi de soare, zambareti si plini de energia locului. Am cantat. Fazi avea la ea colectia de versuri..”cantece de munte”..si am cantat, fiecare dupa posibilitati..eu sunt de groaza..”tigancusa esti fruuumoooasaaa, tigancusa mea”..si tot asa…si ceva „cu vaporul pe Mures…deci ce facea? NA-VI-GA” asta in loc de yellow submarine….Daca priveai atent..erau niste raze care ne invaluiau..era perfect. Port cu mine inca perdeaua aceea de lumina …

20914313_1633023133384075_7743367412517700186_n

„Com-patia” este parte din viata noastra, poate cea mai importanta..si cum altfel sa o exersezi daca nu printre oameni? Cu cei dragi, cu prietenii dar , pana la urma , cu toti oamenii care iti ies in cale. Mi-amintesc ca salutam ceremonios cu „buna ziua” ,tare, militareste, orice localnic ce mi-a iesit in cale..doar noi ne-am dus pe plaiul lor..Sper sa ne primeasca de fiecare data ..iar la anul sa stie si mai bine ca venim sa ne bucuram…

Multumesc tuturor prietenilor mei, cu ei impreuna, ” toate ramurile mele taiate din carne au acum flori”. Acelasi copac la diferenta de un an…

 

Multumesc Fisheye.ro pentru o parte din fotografii.

Multumesc Fara Asfalt la munte…nu-i sarma ca la Cerasu…ca de Zaganu nu mai vorbesc…si doar multumesc!

 

 

 

 

Plamanii mei, de aur sunt ei

Mi s-a spus ca pe la un an si jumatate, aproape doi..am fost dusa la spital in soc anafilactic… Incep acum sa cred ca atunci plamanii mei si inima mea au invatat cea mai valoroasa lectie ..sa ma tina in VIATA CU BUCURIE, sa stiu ca TOTUL are sens.

Tot copil mi-au scos amigdalele..cativa ani mai tarziu, si s-a oprit curentul in timpul operatiei..Viata a invins din nou. Si iata-ma aici.

Ocean Lava Romania HERO, ( 1.9 km inot/ 86 km bicicleta/21 km alergare) mult asteptata, a fost o cursa intensa despre toate elementele naturii..apa, vant si soare, si o mare nevoie de a respira si de a ramane cu picioarele pe pamant.

Spun mereu ca in cursele astea nu „fizicul” ma ajuta ( chiar deloc) ci, mentalul. Spun mereu ca nu am gasit inca parghiile pentru a-mi controla „fizicul”..dar stiu sigur ca mental, am acea incapatanare de a TRAI si de a ma BUCURA terminand ceea ce incep.

Astept ziua in care si fizic si mental voi fi in echilibru si atunci o sa va spun cum este. Deocamdata nu stiu. Si fac ce pot cu ce am la indemana.

Vineri dimineata faceam proba costumelor de neopren si a temperaturii apei si constatatm ca nici unul din costume nu mi se mai potriveste si se duce tot ZEN-ul inotului meu in incercarea de a purta neoprenul. Asa ca am stiut de Vineri ca voi inota fara neopren si , desi o sa-mi fie putin frig la inceput, macar ma voi bucura de inot si ma voi simti libera. Abia asteptam.

19400477_1966716126908004_2798912635188615851_o

Fiecare cursa are insa surprizele ei. La inot , aproape o ora, mai exact vreo 52 de minute ma rugam si radeam spunand ca „marea nu-i bazin si bazinul nu-i ca marea”. Pe prima latura , dupa start a fost cum a fost..nu vedeam baliza, soarele stralucea, valul venea si eu multumeam de zor marii si universului ca ma lasau sa inot, ca imi dadeau curajul sa ma duc acolo „in zare” fara sa-mi fie teama…. Pe a doua latura parca  a fost un pic mai bine desi mi se parea ca baliza doi e mult prea departe si nu reuseam sa ma orientez. Pe a treia latura insa, m-am „dezorientat” complet..nu mai stiam nici incotro si nici de unde ma lovea apa. Ori eu sunt usor nebuna, ori chiar valurile crescusera putin in  intensitate.

Pe a doua tura, m-am relaxat complet. Am zis ca voi termina, nu in timpul pe care mi l-as fi dorit dar voi termina. Nu stiu exact de unde vine linistea asta..dar la mine, vine. Valurile erau si mai mari, cumva inotam fara sa inaintez…baliza nu mai aparea si zambeam in sinea mea cat de aroganti suntem noi cu sportul asta si cat de fain se simte inotul daca nu te intrebi si cum arata:)))). Am terminat proba de inot si am observat ca Garminul si-a dat obstescul sfarsit in niste sunete disperate…cu un ecran aburit si cu picaturi de apa. Nu este spart, nu este crapat..nu are nimic vizibil care sa sugereze..ca a primit o lovitura…Asa arata si acum: „transpirat”.

Cea mai frumoasa bucurie a venit pe plaja unde „fetele” erau la datorie si strigau de zor..I-L-E-A-N-A..a fost de vis. O sa marturisesc si aici, le cer iertare ca le-am tinut in soare aproape sapte ore..Ce alta dovada de prietenie sa mai cer??MINUNATE.

19452772_1967330026846614_1803071526226401046_o

Am plecat la bicicleta cu o tranzitie rapida, doar eram fara neopren..si imi repetam in gand ca trebuie sa o iau la stanga, trebuie sa raman calma, ziua e lunga, nu cunosc inca traseul..sa raman calma si sa nu ma dau viteaza. Ma simteam bine, inotul fusese de placere.

Elementul apa..bifat.

Plec si aproape dau sa cad..ca venea un alt concurent in viteza..si sunt oprita..am noroc, nu se intampla nimic si ma pornesc curioasa „sa descopar” care e tura. Imi facusem pe cadru patru (si jumatate de) liniute cu scotch…sa nu ma incurc in matematica. Stiam ca 3h ore SIGUR pedalez. Ceas nu mai aveam…

19237961_1967082626871354_8692899094125481198_o

Jumatatea a trecut repede, mi s-a parut bine. Mai greu a fost sa astept celalalt punct de intoarcere…Si am mers si am mers si parca nu mai aparea intoarcerea, pentru ca voiam sa stiu unde e, sa am un reper, ceva…Mi se parea usor vant din fata, dar repet, nu am experienta si pentru mine elementul vant e greu de stapanit…Mi-am exersat rabdarea si am vazut in zare niste”furnale” de Navodari si am zis..GATA. Atat e.Asta e semnul „masculin”-furnalele. Cea mai mare bucurie a venit insa pe sens invers..ca vantul cred ca ma impingea si ma simteam minunat asa. Sa tot pedalezi inapoi spre Mamaia.

Am mancat, am baut, m-am gandit si m-am tot razgandit, m-am bucurat de „pasarela cu incurajari” , fetele la datorie. Cred ca  toata Mamaia stia ca o Ileana e pe drum:).MULTUMESC.

Cred ca pe ultima tura, dupa 3h de efort, am avut un moment de „deznadejde” poate si pentru ca injuraturile nu incetau..am avut un moment in care am simtit o tristete profunda pentru OM..asa…ca tot spuneam in gand „binecuvanteaza-i, Doamne, ca nu stiu ce fac”…Iarta. Nu am injurat, nu am ripostat ci am continuat sa ma gandesc cat de recunoscatoare sunt ca traiesc si traiesc facand ceea ce imi place. Am avut si un moment in care am zis ca ma las de sportul asta o perioada..vantul ma spulbera din fata si din lateral, cum vedeam o banda desprinsa , franam. Mi-a strigat si unul ca „sunt grasa sa ma duc acasa:)” ..Am zambit…am zis in gand ca grasimea o mai rezolvi, prostia nu..si , pana la urma, neam de neamul tau nu are plamanii si inima mea, si apoi m-am rugat din nou, „Universule, daca eu cu mintea mea, doar atat am reusit..fa, tu, restul si fa mai bine!Nu ma lasa sa judec sau sa injur…Fa tu liniste in mintea mea”. Pare de necrezut ce scriu aici…Altadata poate ma luam si la bataie cu vreun sofer…

Am sa spun insa ca au fost si oameni care m-au incurajat si care chiar priveau admirativ..eu i-am vazut. Unul chiar m-a intrebat cati km facem..NU au fost toti la fel.

Element vant, bifat.

Am terminat bicicleta si am plecat la alergare. Ceas nu aveam asa ca intrebam din cand in cand cat e ceasul in lumea reala si vedeam ceasul de la finish..Doamne, ce sentiment sa treci pe acolo de sapte ori si sa te gandesti ca inca nu poti alerga covorul rosu….Masochism mental:)). Ne place.E clar.

19402235_1967333500179600_5555372776743963990_o

Alergarea a debutat cu „inelul fermecat”… aveam sa-l trec pe la toate degetele de la mana stanga si apoi la inca 3 de la dreapta..pana revenea la locul lui..A fost cea mai buna alegere si cred ca inelul asta m-a dus la finish.Daca pe prima tura de alergare am zis ca ma paste..”mersul” dar tot termin..deja pe a doua simteam ca nici soarele nu e chiar atat de soare…si doar ne bucuram de lumina lui, nu?Si nu am mers nici un metru. Sunt mandra de mine. Incet dar sigur, motorasul meu diesel a functionat.

Mai greu a fost sa nu privesc marea..aia mi s-a parut mai dureroasa decat covorul rosu..Sa fii acolo, ars de soare si sa-ti imaginezi continuu cum s-ar simti o baie in mare…si tu sa nu o poti face inca..Asta m-a chinuit cel mai tare si refuzam sa privesc spre mare..Si mai rau a fost cand i-am vazut pe Cristi Farcas si Ilie Razvan..iesiti uzi din mare…si ei ma incurajau dar eu in gandul meu..ziceam AOLEOOOO..nu-i cinstit..nu e cinstit!!!mai, baieti, mai!!

Cum, necum, inelul fermecat a ajuns la locul lui…trecand desigur de 2 ori prin middle finger/stinkerfinger..si pe stanga si pe dreapta, ma scuzati!Oricum, cred ca am o rezistenta anume la „LAVA” si SOARE..ca mi-am turnat apa si m-am racorit non stop desi imi uitasem sapca ..in tranzitie.

Dupa 6h56min…pana si paznicul de la ghereta..a strigat „Hai, Ileana” ca doar asta auzise in ultimele 2 ore si jumatate. A fost de vis, i-am urat sanatate si m-am dus la intalnirea cu fetele..era stabilit, pentru a trece impreuna FINISH-ul. Impreuna.

Nici o intamplare, comorile Kehaiyan, una MARIA si una SOFIA, au fost „premiul „meu minunat…E cazul sa mai spun semnificatiile numelor lor??NU.Dar eu stiu.

19237785_1966698963576387_6498709990601968020_o

A fost perfect. Iar ce a urmat cu podiumuri si felicitari ..m-a umplut de bucurie..chiar si asa, veterana cum sunt.Am multe multumiri si nu mai dau nume, ca precis uit pe cineva…MULTUMESC DIN TOATA INIMA (SI PLAMANII MEI) TUTUROR.

Exista un singur DAR  pe care nu ti-l poate lua nimeni si el e in tine. Toti il avem, putini il activam. BUCURIA. Bucuria aia simpla, euforica..aceea pe care o au copiii. Uitati-va in ochii lor. Si noi o avem si e cel mai frumos cadou al vietii. Eu o pierdusem si am regasit-o. Daca nu o simti, caut-o..e in tine si in toate lucrurile marunte care te fac sa zambesti.

Ocean Lava la prima editie a facut „imposibilul” posibil in Romania si ma bucur pentru asta. Eu cred ca meritam si noi concursuri ca „afara”..meritam o viata buna, frumoasa si linistita. Eu asta aleg si triatlonul m-a invatat sa aleg mai bine.

Multumesc, RADU CRISTI..pentru fotografii dar, mai ales, pentru rabdarea ta.

 

 

dulcele anonimat

Vine o vreme cand realizezi ca iti doresti „dulcele anonimat”. Ti-ai cautat aplauzele, ti le-ai dorit si apoi ajungi sa recunosti ca nu mai vrei asta, ca poate nu ai vrut-o cu adevarat niciodata.

Iubesc triatlonul, iubesc cu patima atunci cand iubesc si, iata, inteleg, ce e patima nu e iubire.

Reformulam. Imi place sa inot, sa pedalez , sa alerg si da, imi place sa merg la concursuri.Imi place atmosfera acestor concursuri de triatlon. Imi plac prietenii pe care ii am.

Triatlonul m-a redefinit si ma redefineste in continuare. E ca o „poarta” ..si cand o treci incepi sa iti pui intrebarile esentiale, acele intrebari care incep cu „de ce”? Cele mai importante intrebari.

Era o vreme cand ma hraneam cu admiratia celor din jur. Era o vreme cand ma maguleau toti cei care imi spuneau pe nume si eu nu stiam cine sunt. Nu stiam cine sunt ei, dar, mai ales, nu stiam cine sunt eu. Zambeam cand primeam confesiunea „te vedeam acolo si doar pe tine voiam sa te intrec!”. Eram un fel de masura a lucrurilor pentru oamenii normali. Era firesc, eu eram un etalon pe care il puteai intrece..daca ma intreceai pe mine , era sigur ca nu vii ultimul.

Ma bucur ca am fost asta si ma bucur pentru fiecare podium sau medalie..pentru fiecare „mic dulce amar moment de glorie”. Nici nu era prea greu. Fetele in triatlon erau putine, concursurile la fel…si nici nu aveai nevoie de prea multe , doar un pic de curaj, cateva ture de Herastrau si cateva bazine.

11760254_1026641447355583_4840155262272438293_n (1)

Anii au trecut si eu, aparent, nu am evoluat. Nu mi-am batut timpii si nici nu am facut PB-uri dupa PB-uri..dimpotriva. APARENT.

Se spune ca cel mai greu de vindecat e MANDRIA. Ca, de fapt, venim cu toate imperfectiunile noastre cu o SANSA MARE de a le repara. Ca sensul vietii este fix acesta sa te redai tu tie insuti. Sa transformi in virtuti cele mai mari defecte…Sa te transformi din larva in fluture. Sa devii , fara sa urmaresti asta, sa devii un model de BUCURIE, de victorie a vietii,  pentru tine si pentru cei din jurul tau.

Cu cat mai mari imperfectiunile, cu atat mai mari sansele sa devii OM.Cu cat mai mari tristetile, cu atat mai mari sansele de a descoperi ESENTA VIETII, esenta fiintei tale, BUCURIA.

Ei uite ca le am pe toate, toate aceste imperfectiuni, si triatlonul mi-a deschis poarta catre mine insumi. Acele momente de maxima intensitate..cam dupa vreo 3 h de efort in cazul meu sau dupa vreo 20 de bazine de 50m, acele momente sunt momentele de perfecta meditatie, momente de gratie, punctele de rascruce in care „iuresul de ganduri” se opreste, „demonii” dorm pentru ca s-au plictisit , iar sufletul se trezeste la viata si simti ca esti acolo in interiorul tau..dar de fapt UNA cu tot ce te inconjoara. E greu de descris trairea aceea. Cine face asta, stie despre ce vorbesc. E o aparenta suferinta care te invata cele mai importante lectii, e doar suferinta aceea in masura sa te trezeasca la viata.

Cred ca sunt unii oameni , ca mine, care au o neliniste innascuta. O „iutime” a sufletului si o energie a vietii care nu poate fi altfel potolita. Doar supunerea FIZICULUI la efort, descatuseza pentru mine, partea cealalta, nevazuta…si minunata a fiintei mele.Nu stiu daca e bine sau rau. Nu stiu INCA. Dar stiu ca e o granita fina intre suferinta si bucurie si nu o poti avea pe una , fara sa treci prin cealalta.

Am fost la Fara Asfalt, a fost adevaratul moment zero al anului 2017. A fost cel mai prost inot si cea mai chinuitoare alergare. A fost cel mai mare semnal de alarma si cea mai bune lectie. Am simtit „dezastrul” si am stiut ca e lectia „dulcelui anonimat”. Se spune ca orgoliul este „lucrarea dracilor” care isi bat joc de adevarata demnitate a omului. Cred ca asta am inteles eu la Fara Asfalt. Cat de inselatoare, cat de iluzorie e admiratia celorlalti sau aplauzele lor. Nu conteaza DELOC ba dimpotriva…te pot deturna de la cine esti.

 

 

 

Coada admiratorilor de alta data s-a scurtat. E bucuria cea mai mare. Au ramas cei carora le pasa, eu nu mai sunt aceeasi, si viata s-a simplificat considerabil. Adevaratii oameni sunt MARII ANONIMI. M-a intrebat cineva la Fara Asfalt  daca sunt gravida. Nu sunt, ar fi o onoare…va anunt. Am zambit atunci si zambesc si acum. Poate ca ma nasc pe mine, iar si iar. Poate.

Marii anonimi sunt cei care iti influenteaza viata in cele mai minunate moduri. Ei sunt cei ce au reusit sa se accepte, sa se inteleaga si sa primeasca VIATA cu tot ce are ea de oferit, inclusiv si mai ales,  suferinta.

Adevarata victorie e cea nevazuta, aceea pe care o castigi tu cu tine cand ajungi sa nu mai judeci, sa nu te mai judeci, sa nu te mai oglindesti in ochii celorlati. Sa te vezi, sa te simti si sa te ai tu pe tine. Adevarata victorie e atunci cand nu mai ai nimic de dovedit, stii ca esti unic si totusi doar un fir de nisip, cand realizezi ca esti UNIC dar conectat la tot…cand iti „pui pofta in cui” si ai VOINTA de a-ti invinge DORINTA. Daca faci asta, esti foarte aproape de libertate.

Si , de fapt, am vrut sa scriu despre Dana Torok…despre campioana de la Oradea, pentru ca simt ca o cunosc, pentru ca stiu ce fel de om este…pentru ca ii cunosc poate si imperfectiunile si pentru ca vreau sa-i transmit felicitarile mele si dragostea mea si ma bucur enorm pentru REUSITA ei . Pentru ca vreau sa  ii transmit atentionarea..”dulcelui anonimat”, cea mai sigura cale catre tine insuti si catre ADEVARATA LIBERTATE. MULTUMESC, DANA, multumesc TRIATLON:), multumesc VIATA!

PS: Multumesc, RADU CRISTI, pentru fotografii. Cristi, neobositul:) si Bogdan Popa, vad acum..multumesc!