Viata cu termen de valabilitate expirat e tot viata, nu?

Ea e fetita cu pantaloni scurti de blugi. Ea arata cel mai bine dintre noi toate fetele de la bloc..cred ca din tot cartierul. E prietena mea, Vali.

Toate pustoaicele o „invidiau”. O „invidiam” si eu pentru ca putea purta pantaloni scurti, scurti..Stiti cum e vara in Baragan??Stiti cum e sa fii adolescent si „sa nu-ti placa de tine”. Scurti, scurti ..si de blugi. O raritate.

Avea si parul tot inele, frumos si des. O „invidiam” si asta e!

Eram prietene, ce mai. De-adevaratelea. Ne jucam, imparteam, ne bateam, ne certam, acum nu vorbeam, acum radeam. Ne imparteam baietii..”Acesta imi place mie, nu ai voie sa-ti placa tie”. Vai ce drama daca mai incurcam „suspinele” intre noi…Toata ziua eram pe afara. Nu exista vara mai lunga si mai frumoasa ca in copilaria noastra.

Au trecut mai bine de 30 de ani de atunci si sunt anii de aur ai copilariei noastre. Ironic,  nu? „Epoca de aur”? Da, aurul copilariei noastre.

O mama, un tata, un frate mai mare sau mai mic, un apartament la bloc, o masina si o generatie intreaga de copii in tot cartierul.

Anii au trecut. Merg pe strada Radu de la Afumati, in Bucuresti. La numarul 16 ma asteapta Vali. „Aurul” provinciei s-a alchimizat intr-un proces diferit. A devenit BUCURIA care traieste in noi.

Stim inca sa ne bucuram. Ea e director executiv la o fundatie, eu nu-mi pot scoate din cap fetita cu pantaloni scurti.

M-a intrebat daca pot sa alerg pentru copiii ei. Stiam cu ce se ocupa. Nu o intelegeam dar stiam. Cu acei copii pe care nu ii vrea nimeni.  Sunt editie limitata. Limitata la o zi, o luna…cativa ani sau mult mai putin. S-au nascut cu termenul de valabilitate expirat… Nimeni nu-i vrea , nimeni nu vrea sa stie de ei. Sunt abandonati. Dar nu de tot, aveam sa inteleg mai tarziu.

cid7

Vali , fetita in pantaloni scurti, cu unul din „copiii” ei, ai nostri…

Cine ma cunoaste stie deja ca eu tot CAUT. Ma tot caut pe mine. Nu ma apuc de nimic pana nu exista in spatele acelei actiuni un „de ce”..un simbol clar…Asa a fost cu tot ce am facut pana acum. Daca dispare „de ce-ul” , dispare si actiunea..pana gasesc alt nou si proaspat motiv de a face ceva.

Sunt binecuvanta in multe feluri. Stiu asta si o sa o spun raspicat. Sunt binecuvantata. Chiar si in cele mai sumbre momente ale vietii mele nu am incetat sa cred si sa stiu ca am eu „drumul meu, calatoria mea”, am eu un ” de ce ” care nu a fost inca dezvaluit.

Nu mai aveam chef de alergat si nu mai aveam chef de inotat si nici de pedalat. Dupa 7 ani, parca am intrat in alta etapa si ma tot intreb de ceva vreme ce e cu „neputinta” asta pe capul meu? E deznadejde? Ce e? Ca eu ma simt bine, de fapt, chiar foarte bine.  Conversatiile mele cu Dumnezeu, cu Universul,  cu mine insami..toate erau de genul..”Bine, bine..am inteles ca nu mai vrei, dar ce vrei?”.

21432761_1653250524694669_6254788862567083197_n

44 de ani, 3 curse Ironman, o inima sanatoasa , dupa 14h30 de efort si 226 km , ce e neputinta?

Si asa a venit mesajul de la Vali..”Vrei ? Poti sa alergi pentru noi?Esti singura pe care o cunosc care face sport de amator. Poate reusim sa facem ceva impreuna” .

Stiu exact cat de greu e sa strangi bani. Stiu exact pentru ca am mai avut o tentativa cu Swimathon, si , pe urma, stiu exact cum gandeste omul. „ia uite..alearga si vrea bani”. ” de ce l-as sustine?” „Sunt atatia care cer”. Si pe urma mai e si Filantropica, stim cu totii replica de milioane..”Mana intinsa care nu spune o poveste, nu primeste pomana”..Zau!!.Am curaj pentru asa ceva?Sunt sincera cu mine?

Am amanat raspunsul. Mi-era un soi de teama ca e o provocare prea mare pentru mine. Ca ma va scoate din confortul meu. Dar ceva din mine a zis „Du-te si vezi copiii si vezi ce simti!”…

Stiam ca nu va fi simplu. Cati dintre noi suntem pregatiti sa „vedem” ceva ce ne scoate din zona noastra de confort? Cati dintre noi avem curajul de a pasi si in acele locuri unde stim exact ca nu ne vom simti bine…mai intai, nu ne vom simti bine deloc.

Nu ai cum sa te duci linistit cand te duci intr-un loc in care stii ca sunt copii bolnavi, majoritatea fara speranta..cel putin speranta ..” matematica” pe care ne-o da stiinta..M-am pregatit tot drumul, m-am rugat asa cum stiu eu, cu vorbele mele..

Si am ajuns acolo si a fost un alt miracol..Stiti? Chiar ma gandeam, miracolele exista..doar ochii nostri nu mai stiu sa le vada.

Am stat cateva ore..I-am vazut pe toti, cu unii am vorbit, pe unii i-am tinut in brate iar si iar..Stiti, cei care pot striga striga „mami”..e cuvantul care m-a durut cel mai tare..Am ras si le-am zis ca accept „mami-gii” ca asa ma alint eu cu Maximilian…Si „mami-gii” a inteles imediat cat de iubita e..cum Universul ii deschide iar inima si ferestele sufletului si isi gaseste „de ce-ul” mult cautat.

Si inteleg, a cata mia oara, ca „neputinta „, neputinta aceea  p care ni se pare noua ca o simtim..chiar e o iluzie.

Adevarat neputinta este aceea pe care am vazut-o la acesti copii. Cum sa se ajute ei singuri? Cum sa inteleaga ei ce destin au?Singuri? Singuri nu au nici o sansa. Si par atat de normali, dar nu sunt.

Sigur va amintiti filmele documentare de dupa 1989 ..cu niste locuri absolut insalubre in care niste copii bolnavi si murdari, ai nimanui..se dadeau cu capul de pereti si de grilajele paturilor de fier. Imposibil sa nu fi vazut, imposibil sa nu fi simtit cutitul acela in inima la vizionarea unor astfel de imagini. Eu m-am vindecat de ele dupa vizita la Vali, la Fundatia Copii in Dificultate.

Am inteles ca acesti copii exista si am inteles ca nu sunt singuri. Am avut impresia ca sunt atinsa de aripi de inger si ca paradoxul existentei noastre acesta este…Exact acolo unde pare sa nu mai existe speranta, la granita dintre viata si moarte, acolo intelegi cel mai bine VIATA.

Multumesc, Vali. Respect si admiratie pentru tine si pentru toti oamenii din jurul tau, pentru toti cei care te ajuta in ceea ce faci.

„FA RAI DIN CE AI”. DACA POTI. Eu, tu, noi putem. Ei insa nu. Nici prin cap nu-ti trece cat de important este sa ai totusi o viata cu un termen de valabilitate ..normal.

Si pentru ca mi-am gasit „de ce-ul” voi alerga la Semimaratonul Bucuresti cerandu-va azi putina atentie, cerandu-va sa va deschideti inima pentru a intelege exact mesajul meu. Sa alerg 21 km nu mai este pentru mine o provocare. Chiar spun cu tarie ca orice OM normal poate.

Eu va cer astazi sa va deschideti inima catre niste copii. Au ochi si vad dar nu inteleg, aud dar nu pricep prea mult, au un corp dar nu il pot folosi cu adevarat. Niste copii iesiti din comun. Chiar daca ar purta pantaloni scurti..nu ar putea merge. Nu am indraznit sa vi-i arat si pe cei care nu se pot misca deloc.

Copii a caror viata are termenul de valabilitate expirat. S-au nascut cu probleme de sanatate inimaginabile, nimeni nu-i doreste, toti refuza sa creada ca exista. Putini sunt cei care inteleg ca, acolo unde nu mai e nici o sansa, acolo unde nu mai e speranta, e nevoie de atata alinare si de atata dragoste. Chiar si acolo unde nu stii exact daca viata mai dureaza o zi, o ora sau un an..chiar si acolo sau ,mai ales acolo, e nevoie de multa iubire si mangaiere.

Se nasc pentru a muri repede..repede pentru ceea ce ne imaginam noi ca ar fi un termen de valabilitate al vietii. Numai Dumnezeu stie ce measageri sunt ei. Dar sunt. Si pentru mine, dupa ce i-am intalnit, a fost clar ca sufletul nu are legatura cu un corp fizic. Ei zambesc si te imbratiseaza senin, sunt curati si bine ingrijiti dar , poate cel mai important cadou pe care li-l poti face este PREZENTA ta. Atentia si dragostea.Cine mai are timp sa ofere asta?

Am intrebat-o pe Vali la ce se bucura acesti copii. Mi-a raspuns razand. „ca orice copil, pizza..si sa se plimbe cu masina”. Macar stiu cu ce sa ma pregatesc pentru urmatoare intalnire. Stiu ca ma asteapta, doar sunt prietena din copilarie a mamei Vali.

Intr-un astfel de loc, ca o anticamera a mortii, se celebreaza viata. Fiecare suflare, fiecare respiratie e importanta. „Condamnatii fara vina” par sa aiba cel mai frumos zambet vazut vreoadata de mine. Copii. Senini. Si atat de copii. Suflete.

Nu e suficient sa fii un profesionist pentru a te putea ingriji de ei, e nevoie de o INIMA mare si deschisa si asta am simtit acolo, la Fundatia „Copii in Dificultate“. Mergeti pe str. Radu de la Afumati nr. 16. Veti fi primiti, veti fi intampinati, veti fi iubiti doar pentru ca veniti in vizita. Veti intelege sensul vietii, veti plange pe dinauntru dar veti zambi cu bucurie pe dinafara.

Daca nu aveti timp de un joc sau de o ora petrecuta cu acesti copii, va rog din inima ajutati-ma pe mine, ajutati-i pe ei si pe toti cei care sunt implicati in misiunea asta cu dragoste si cu putere. Altfel nu poti..

Acesti copii pleaca repede, dar calatoria lor scurta poate fi usoara, demna si plina de iubire.

Orice suma e binevenita si pentru orice idee de a ne implica in timpul lor va sunt recunoscatoare. Voi aparea cumva pe Galantom.ro.

Ei sunt copiii care ne dau cea mai frumoasa lectie, VIATA E UN DAR, SA-L IMBRATISAM CU INIMA, o zi, o luna, un an..o clipa.

Noi copiii „de aur” de alta data, cu  o mama, un tata, un frate, un apartament si o masina..noi „aia”..pe vremuri in pantaloni scurti, am putea face azi ceva pentru acesti copii, care nu au nimic din ce am avut noi, ci , dimpotriva , ei poarta cu adevarat o povara …

Eu va MULTUMESC pentru ei dar si pentru mine ca faceti ceva ..Pentru mine..

Am inteles la aproape 44 de ani ca singurul sens al vietii este sa te gasesti si sa te cunosti pe tine, si , dupa ce te-ai gasit si te-ai bucurat sa te descoperi sa CELEBREZI VIATA si sa traiesti cu BUCURIE, daruind celorlalti din ceea ce ai si, mai ales, din ceea ce esti.

DARUITI, va rog, e singurul sens posibil al vietii.

cred ca aici..se poate dona cate ceva MULTUMESC!

Reclame