Lupul, crinul si ..Podo, de data aceasta a fost fix invers

Al treilea „ironman” la 43 de ani..fix invers. Nu m-am antrenat, nu am mancat nimic din ce ar fi trebuit..tot ce am incercat anul asta dura maxim 3 zile..3 ore..3 secunde..

Multumesc , Luminita si Sandor Boldiszar, pentru infinita voastra rabdare , pentru sprijinul neconditionat si pentru toata energia minunata pe care o simt in preajma voastra. Datorita voua , in primul rand, Ileana din fata celui de-al treilea ironman este o alta Ileana.

Multumesc Familia Kehayan, ca ne-am sustinut si ne-am incurajat reciproc cu mult inainte sa ajungem la cursa asta!E o bucurie pentru mine ca am fost de fata la reusita lui Mihai, primul Ironman.

Multumesc Dana Torok ca m-ai tot batut la cap sa ma inscriu, sa-mi rezerv cazare, sa ma antrenez, sa nu mananc prostii si , chiar daca nu te-am ascultat cum ar fi trebuit, ca deh, eu , in general, nu prea ascult de nimeni…am trait inca o linie de finish..pe care azi o simt ca cel mai frumos START. RE-START.

21314854_1645575665462155_6395083123711917554_n

Da, se poate si invers. Am avut  aproape un an la dispozitie sa ma pregatesc pentru Podersdorf Triathlon, distanta lunga, si cu adevarat am profitat doar de primele lui 3 luni..si de ultimele 5 saptamani inainte de cursa. Imi doream, dar motivatia mea era undeva in centrul pamantului si nu voia sub nici o forma sa mai iasa la lumina.

Am tras de mine in fel si chip dar NIMIC nu a functionat.

Pentru primul Ironman am mancat cenusa si am facut tot ce puteam face in conditiile de amator ce sunt. M-am chinuit si m-am privat de o gramada de lucruri faine, am plans in tacere si mi-am inghitit amarul vietii personale. Am reusit atunci dar am reusit cu , peste si din durere.

La un an diferenta, in 2015, mai faceam un Ironman cu bucurie si  divortata incercand sa dau un nou sens vietii mele. Acela a fost bucurie si speranta pure. Timpul stie sa faca minunile lui.

Acum, in 2017, venea spre mine ziua de 02.09. si nu stiam ce pot face cu ea. Venea al treiela Ironman si nu spuneam prea tare ca am de gand sa fac asta pentu ca imi era teama de propria mea reflectie in oglinda. Aparent, nici urma de Ileana cea veche..nici urma de motivatie, nici un chef de nimic legat de sport. Nici macar inotul pe care il iubesc atat.

Mergeam la antrenamente de alergare de 20 km si faceam doar 5km. Aveam cate o bicicleta lunga si abia ramaneam in sa 2h. Este incredibil ce scriu si ce simt…Nu stiu nici acum cum a fost totusi posibil.

A fost un an in care dincolo de kilogramele „placerilor” mele, cred ca am pus semintele unei Ilene mult mai echilibrate mental si emotional. Am plantat cu greu, rascolind toate strafundurile fiintei mele, pana am gasit locul perfect pentru semintele perfecte..Acum stiu ca anul nu a fost degeaba si acum stiu, mai bine ca oricand, ca totul are sens. Ca ironmanul nr. 3 abia acum incepe..dupa ce s-a terminat.

21272610_1647583235261398_1185555554367690929_n

Am plecat spre Austria cu emotia condusului singura in lumea larga, nu mai fusesem peste granita din 2014 si nici nu mai plecasem atat de departe singura. Pardon, cu bicicleta in masina si bucuria in suflet.

Pana si Maximilian, fiul, intelesese ca am nevoie de calatoria asta si m-a lasat s-o fac singura. Cu toate acestea, am plecat cu greu de acasa, si simteam nodul in gat al propriei frici…dar STIAM ca voi ajunge la destinatie.Trebuie doar sa ma astern la drum si dupa un timp ma voi linisti. Stiam eu cumva.

Aveam in plan sa trec pe la parintele Arsenie Boca, pe la Manastirea Prislop. Cine nu doreste, poate trece peste acest pasaj…dar cred si nu voi inceta sa cred. In felul meu, atipic..fara sa fiu o persoana foarte religioasa, scriu cu inima deschisa si cine poate, va intelege, cine nu, sa ma ierte.

Sunt atatea experiente pur personale, intime, pe care nu le poti asterne pe hartie, pe care cu greu le povestesti..eu vreau insa sa incerc. Sa incerc sa transmit si asta..lumina asta a lumii..care e in noi si in jurul nostru…si pe care eu am inceput sa o vad din ce in ce mai clar. Stiu, nu se vorbeste despre asta, stiu, ar trebui sa tac si sa simt..dar vreau sa impartasesc bucuria mea cu mine si , cine stie, poate ceea ce spun va aduce putina alinare si incredere celor care au trecut , ca mine, prin suferinte profunde. Lumina de la capatul tunelului exista.

Am zis ca pe la 10.30 as putea fi la Manastirea Prislop, urmand apoi , ca pana seara sa ajung in Austria. M-am ratacit un pic pe dealuri, bolborosind in fel si chip..ca „Doamne, parinte, tot cu simtul umorului tau ma incerci..” . Gasesc si crinul in ghiveci, si ajung undeva la 2 km de manastire unde un polistist foarte amabil imi explica sa parchez ..daca vreau sa merg la Manastire…Wow. Pe bune? Sa merg acum 2 km pe jos si sa las masina aici???Am tras aer in piept, afara erau 300 de grade..eu voiam sa ajung in Austria si totusi, zic , fie, ori tu ori eu, o fac si pe asta”.

Cred ca nu am mai ras singura demult cu atata pofta cand ma gandeam cum arat, cu ghiveciul in brate,..si cum am luat-o la picior  cu viteza luminii… De doua ori am vrut sa ma intorc la masina..socata si mirata de ce se intampla in jurul manastirii..Cate tarabe, cati oameni, ce balci..dar am privit in jos si am continuat sa vorbesc cu parintele..”Daca tu asa vrei si daca asta ii ajuta pe oameni, bine, nu mai judec, imi vad de treaba.”

Am ajuns la mormant, transpirata lac dar victorioasa, am lasat floarea si i-am multumit. Au fost multe  dimineti cand am stat de vorba..asa ca i-am multumit pentru asta. Atat. Va las sa judecati cum vreti..eu va spun doar ca felul in care vorbim cu Dumnezeu, cu Universul, cu intreaga creatie..cu natura..e pur si simplu o alegere personala. Eu aleg sa port un dialog „normal”:))))sau cum ar zice prietena mea Crina, sa vorbesc cu prietenii mei imaginari..fie ca este Dumnezeu, soarele…copacul, apa..vantul sau doar eu cu mine…

Si am plecat zambind. Am trecut granita cu masina mea veche si buna si cu buletinul. Cine ar fi crezut ca la distanta de aproape 20 ani, ma indrept singura, doar cu buletinul, spre Vest, in conditiile in care in 1998 cineva pe la Ambasada Germaniei imi punea tot felul de intrebari absolut tampite ,ca si cum eram o subspecie, pentru a obtine viza..Ar trebui sa fim recunoscatori si sa ne bucuram pentru aceasta mare schimbare..cat o mai dura.

21191964_1641605472525841_8105028032380272094_n

Dupa un asfintit ca in povesti, am intrat in Austria si iar m-a bufnit rasul..”ca in palma”. ” Ca in palma” numai asta imi rasuna in cap. Ca in palma era totul. Simteam masina sub mine cum deodata s-a linistit, nici un zgomot, nici o vibratie..Civilizatia aia m-a plesnit cu bucurie..simteam deja ca undeva ma asteapta un pat curat, cu cearceafuri imaculate, poate si putin apretate…asta era civilizatia pe care o stiam si o admirasem deja de atatea ori la nemtii mei…

Din acel moment am stiut ca toate planetele s-au aliniat si urma sa ma relaxez si sa ma bucur din plin de calatoria vietii mele.

21192528_1642424452443943_2449350566158446342_n

„Viata nu inseamna sa astepti sa treaca furtuna, ci sa inveti sa dansezi in ploaie” – pe un gard, langa o banca in Podersorf am See

Au urmat 3 zile de plimbari si relaxare, presarate de mirarea ca Podersdorful e doar un satuc cu un far de decor la marginea unei ape mari…si ca oamenii aia au facut tot posibilul sa-si construiasca o bucatica de rai..protejand si punand in valoare rezervatia naturala care ii inconjoara. Nu am mai trait demult atata liniste atatea zile la rand. Minunat. Pentru prima data in viata mea sportiva am si inotat si am si pedalat si am si alergat inainte de cursa. Ingrasam un purcel in ajun…dar ma simteam atat de bine.

Zona de concurs si satul in sine au inceput sa se umple de oameni  Vineri si toata „zumzaiala” aceea mi-a reamintit ca scopul calatoriei era concursul si nu vacanta. Am zambit si mi-amintesc exact ca i-am spus Danei ca „iron-ul meu nu e iron-ul tau”.asa ca sa ne linistim si sa facem fiecare ce doreste si ce simte. O sa fie foarte bine..Eu am baut o bere…clar.

O data cu oamenii, sau poate nu, o data cu ziua de Vineri s-a schimbat si vremea..Norii si vantul si un pic de ploaie m-au trezit la realitate…Sambata intre 5.30 si 6. 30 trebuia sa-mi depun bicicleta in tranzitie iar la 7.00 era startul. Ma lua cu frig doar gandidu-ma. Si cumva, gandurile astea au fost rispite de minunatele mesaje pe care le primeam. Mesaje de incurajare, dar mai ales mesajul ca NU MAI AM NIMIC DE DEMONSTRAT si calatoria asta e pentru mine , catre mine..asa ca, scopul adevarat al calatoriei era deja implinit. Eram perfect eu cu mine.

Am plecat cu noaptea in cap spre start si mi-am spus neincetat ca , daca nu iese soarele si va ploua si va fi frig, sunt gata si accept sa renunt. Nu voi face cursa asta cu orice pret. Imi doresc sa o termin, dar nu cu orice pret. Cel mai frumos si cel mai cald gand..Asta m-a incalzit ..Cand inveti sa accepti si sa te detasezi de propriile tale dorinte..atunci se intampla ceva si te cuprinde cea mai frumoasa liniste.

Si s-a dat startul si am pornit dardaind …Cumva printe nori se vedea rasaritul si cum batea vantul puternic am stiut ca se va lumina si am simtit ca voi face cursa asta pana la capat.Imi propusesem ca in fiecare moment al cursei sa multumesc pentru viata mea, pentru fiecare dintre prietenii mei, pentru ceea ce am devenit.

Inotul a fost cel putin hazliu, apa are doar un metru jumatate si pe prima bucla din cele doua, mai mult am mers decat am inotat. Era absolut imposibil sa inoti legat cativa metri. Era un puhoi de lume la promenada..Oamenii zambeau, unii chiar vorbeau si eu nu intelegeam unde sunt. La sedinta tehnica s-a precizat ca este interzis mersul in apa..dar realitatea din teren, pardon, din apa,  arata cu totul altfel..Am ras cand m-am intalnit in „valuri” cu Tudor Sofron..parca il aud si acum „Frau Schwarz, calmati-va, va raniti..veti inota pe bucla doi, nu te mai obosi”…Am iesit din apa la un timp nesperat de 1h14 min. Nici acum nu inteleg cum a iesit asta. Dar ma bucur si am spus mereu ca orice concurs are particularitatile lui, ca nici unul nu seamana cu celalalt. Fie primit.

Am pornit pe bicicleta, soarele era din ce in ce mai generos..si stiam ca va fi bine doar cu vantul nu stiam ce voi face..dar voi vedea pe parcurs.

Ceas nu mai aveam  si ma bazam pe ciclocomputer stiind ca am inceput bicicleta pe la 8 si 20.Curand am inteles ca ceva se intamplase dimineata cand , fara sa vreau si infrigurata, am trantit bicicleta de asfalt..Reusisem sa omor si ciclocomputerul, deci nu mai aveam nici un fel de instrument de masurat…Stiam ca am 6 ture de 30 km, imi lipisem 6 benzi mici de scotch pe cadru…stiam ca terminam bicicleta cand le voi fi dezlipit pe toate si..dai!

Nu stiam cum merg, nu stiam ce viteza am..ma uitam la traseu si incercam sa ma bucur. Am descoperit curand ceasul din turla bisericii pe langa care treceam si mi-am amintit de Oradea..si de dealurile ei.

Aici totul era ca in palma. Sigur ca trebuia sa fie vant..altfel ar fi fost prea simplu. Vantul m-a zapacit complet desi i-am cerut in nenumarate randuri s-o lase mai moale ..ca am inteles.

Tura de bicicleta a fost marcata de 2 momente ..Intai mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu „trasul cu arma in vie” ,varianta austriaca. Pe traseul de bicicleta erau campuri de vita de vie, cu strugurii gata copti si pentru a-i pazi de pasari, localnicii instalasera niste sisteme de tragere..cu arma..care te innebuneau. Cand era linistea mai liniste si timpul parea sa se fi oprit in loc..te trezeau la realitate niste „pocnituri” zdravene, ca eu, mai slaba de inger, m-am speriat de -a dreptul de cateva ori…si am injurat romaneste masinaria austriaca.

Drumul de bicicleta trecea si pe langa rezervatia naturala, lacuri si stufaris batut de vant..poezie curata cu toti norii aproape de varful capului , niste nori cu forme din cele mai ciudate…pe bune!

Al doilea moment a fost pe ultima tura de bicicleta cand nu mai voiam nimic..doar sa ma dau jos din sa..Eram deja de 7 h pe traseu fara sa ma fi oprit cand din spate aud zgomot de sonerie si muzica dintr-un radio portabil. Evident ca la bicicleta m-a intrecut toata lumea, mai putin ultimul, omul cu sonerie. S-a apropiat , m-a salutat din mers si mi-a spus ca ar trebui sa ma grabesc ca e „cut off ” la bicicleta la ora 16.00. Mi-a si spus ca e 15.20.

Nu creeeed..nu vreau sa cred asta. Eu nu citisem nicaieri despre timpi limita..Nu e adevarat!Dar daca e???Si am inceput sa pedalez ca nebuna, gandindu-ma ca ar fi pacat de orele astea toate, nu??Pana la urma, maratonul il fac eu cumva, bicicleta e proba cea mai grea si aproape ca am terminat…Ultima bucata de traseu era si cea cu vant.Spuneau baietii ca era aproape jumatate de bucla cu vant din fata, dar eu nu stiu. Stiu doar ca am inceput sa pedalez de parca omul cu soneria era trimisul special sa-mi reaminteasca …ce aveam  de facut.

Am ajuns ca vantul si ca gandul, spunandu-mi singura ca..dimineata eram pregatita sa renunt, daca nu ajung in timp, sunt pregatita si pentru asta. Doar primisem bratara de la Tudor „i am ready” ..da, sunt gata pentru orice. Si pana la urma concursurile astea, daca au timpii astia atat de lungi..inseamna ca sunt si pentru mine, nu? Sa termin si eu, nu? Dar oricum sunt gata pentru orice.

Si am pornit la alergare la 16.00. Nu m-a oprit nimeni, dimpotriva ma incuraja toata lumea. La fix de fix am iesit din tranzitie si zambeam din nou. Era asa de bine sa fii cu picioarele pe pamant!!!In fine, am lasat bicicleta, ce bineeee!Primele 2 ture de alergare am mers cu bucurie, pe a treia m-am chinuit si am avut noroc cu un austriac de mi-a dat niste napolitane de la el..ca nimic nu mai intra.Voiam doar o bucata de paine!!!

Iar a patra tura a fost „horror” si in acelasi timp ..la fel de rapida ca prima, probabil,…de frica. Mancasem 2 sandwichiuri ( multumesc fetele Kehayan) si ma simteam mai bine fizic..dar cand vedeam ca intru in bucla si ies din civilizatie, fix in camp..am simtit ca ma lasa curajul.

Se facuse intunericul perfect si nu pot descrie experienta pe care am avut-o. Intuneric bezna, vant si un pic de ploaie, traseul de alergare fiind in plina pustietate si  prin padure…brrrrrrrr…

De mult timp nu am mai simtit o frica viscerala ca aceea de pe ultima tura..Nici nu cred ca voi uita vreodata trairea aceea. Mi-am folosit la maxim imaginatia in sens constructiv dar abia dupa ce trecusem toate scenariile negre prin cap..cum apareau din toate partile mistretii…si lupii. Dar mie imi place lupul alb…ziceam.

Aveam de la organizatori o „bagheta de balci” de 15 cm, fosforescenta, si o strangeam tare, de parca era soarele de pe cer si singura mea speranta…Pfuaaooiii, nu am cuvinte..cum se poate cineva simti in intunecimea aceea si cu zgomotul vantului in crengi..si iarba?…Cred ca am luat la rand toate metodele mele de linistire…dar pana nu am intors pe bucla, pentru a reveni in sat..liniste nu am avut. Ca in povesti, mai aveam un obstacol de trecut, trebuia sa ajung la capatul acela in fundul padurii, pentru ca acolo era un covor de timp.

Nu ma mai durea nimic, nu mai simteam nimic, eram toata ca un arc electric si totusi increzatoare…Nu ma putea dobori noaptea aceea. Nu pe mine, eu iubesc lumina!

Si asa aveam sa termin al treilea ironman  inca la 43 de ani…

Cand m-am apropiat de sat..cand in sfarsit m-am simtit in siguranta au aparut si prietenii mei, Dana si Liviu, si le-am multumit din toata inima ca s-au gandit…

Am trecut linia de finish dupa 14h31min..si am dansat si am primit si bere si am fost imbratisata de austriecii aceia si mi se parea ca nu e adevarat, ca nu mi se intampla asta mie..ca nu sunt eu in pielea mea..ci altcineva, o persoana noua cu care abia acum fac cunostinta.

Si gata..iata cum , fix invers, un ironman iti schimba viata nu doar inainte sa-l faci, ci mai ales, dupa. Iti da iar si iar sansa unui nou inceput….tu cu tine.

Si cum spuneam „iron-ul meu nu e iron-ul tau:)))” dar faptul ca exista si am descoperit acest sport, pardon, multi-sport, mi-a schimbat si continua sa-mi schimbe viata in ..bineee:)))

PS1: Voi reveni la Podersdorf, merita totul chiar si intunericul daca iubesti lumina!

PS2: Felicitari tuturor romanilor care au fost acolo! Pentru mine a fost o bucurie sa va stiu in preajma!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame