Respira , Ileana, respira…sau cum dragostea de viata te tine in viata

Bine..o povestesc si pe asta..indiferent cat de neplacuta e…e bine cand totul se termina cu bine…

La Transfier, la proba olimpica, de care, fie vorba intre noi( 1.5 km inot, 40 km bicicleta si 9km plus scari alergare), radeam anul trecut, am avut cateva experiente inedite la capatul carora am stiut a nu stiu cata oara ca aroganta nu ajuta la nimic…si chiar si experienta iti poate juca feste.

Anul trecut, mandra triatlonista din mine, spunea ca , pfua..cum sa te duci la Olimpic la Transfier..Nu.Doar Halful face toti banii si daca te duci..te duci sa dai totul si sa traiesti MAXIM Cursa Regina 70.3 (1.9 km inot, 90km bicicleta pe Transfagarasan, 21 km alegarea si scarile pana la statuia lui Prometeu…

Realizez acum cat de plina de mine eram si nedreapta si promit ca nu voi mai judeca..lucrurile pe care nu le cunosc prin experienta proprie..Si nici atunci nu-i sigur ca acela e adevarul pentru ca, nu-i asa,..doar ce traim personal si cunoastem personal este ADEVAR pentru noi si numai pentru noi…nu pentru toata lumea…

A sosit momentul sa recunosc ca proba de triatlon olimpic de la Transfier nu e deloc usoara si nu e deloc „doar un olimpic” cum spunem noi astia de ne dam in vant dupa halfuri si ironmanuri….

Zambesc acum dar sincer vorbind..eu la Transfier anul acesta era sa mor.Da, ai citit bine si nu astept compasiune. Ma gandesc doar ca prinde bine oricui sa mai invete o lectie…

Fara nici o exagerare. Pur si simplu, doar dragostea de viata ne poate tine in viata..Asta e concluzia mea, adevarul suprem pentru mine, dupa experienta cursei de Sambata.

Am plecat atat de senina spre Transfagarasan, libera si bucuroasa, cu gandul la sfarsitul acesta de toamna superb..cu gandul ca ma voi bucura de maretia naturii si magia acestui loc, de intalnirea cu prietenii..si , printre altele, voi face o cursa fara obiective..pur si simplu, o cursa cu gandul de a savura atmosfera.

Totul a mers bine …drumul , cazarea, ridicarea kitului de participare, organizarea si disciplinia ei…totul parea exact asa cum imi doream: usor, frumos si simplu…Vremea se anunta buna , tranzitia era inca de dimineata plina de cunoscuti simpatici si veseli si doritori de aventura si eu, eu stiam ca dupa Mamaia, voi face cel mai bun INOT si eventual cea mai buna BICICLETA din acest an…eram increzatoare, linistita si sigura pe mine…

Pana cand, da..pana cand am imbracat costumul de neopren, chiar in dimineata concursului, fara sa fi facut o proba inainte, fara sa ma gandesc o secunda ca nu il mai imbracasem de nu mai stiu cand…

Si atunci la 8.30 cu putin inainte de start..am sperat ca „stramtoarea” in care ma bagasem singura cu GREU…va mai ceda la contactul cu apa. Eu femeia libera care nu suporta nici o colivie…speram ca neoprenul mult prea stramt va mai ceda la contactul cu apa, cat de naiva eram.

Nu, nu a fost asa…Primele 15 minute de inot au fost cele mai lungi si sinistre minute din toata istoria mea de mare triatlonista.Pana la prima baliza, pe care de altfel nici nu o vedeam…m-am intrebat doar cum sa supravietuiesc. Au fost poate cele mai intense minute din viata mea…de as fi avut atunci un cutit..as fi taiat costumul..daca nu as fi fost eu , Ileana, care nu renunta, si de nu ar fi fost credinta mea ca TOTUL poate fi controlat de forta mintii..oricine altcineva s-ar fi oprit. ..Sau, mai bine zis…cineva m-ar fi pescuit din apa…tocmai pe mine, cea care iubeste cel mai mult inotul din toate cele 3 probe ale triatlonului…A fost un moment lung de agonie in care trebuia sa aleg ce sa fac…Nu era vorba despre puls sau despre a nu fi fost antrenata..pur si simplu ma strangea ingrozitor costumul si nu puteam respira…

Nu puteam misca bratele…ma sufocam in corsetul pe care singura mi-l pusesem. Ma gandeam doar ca sunt toata in camasa de forta si numai mintea mea ma poate salva, daca reusesc sa ma concentrez doar pe respiratie si sa accept situatia si sa spun ca VREAU sa termin cursa asta si POT sa termin cursa asta…

Citeam de curand ca, in cele mai crunte conditii( lagar, razboi) supravietuirea nu e la indemana celor robusti sau foarte puternici fizic..ci mai degraba, supravietuieste acela care are puterea de a spera, de a-si folosi imaginatia pentru a infrunta realitatea  si de a-si gasi un sens chiar si in suferinta aceea ….inumana.

Acesta mi-a fost gandul salvator si in loc sa ma panichez si sa continui sa ma cert singura pentru greseala de amator pe care am facut-o..am zis ca e momentul sa ma salvez singura si am inceput sa ma concentrez pe respiratie, sa ma focusez pe apa si soare..si sa ma gandesc ca le iubesc atat de mult ..incat tot ele ma vor duce la mal…Nu poate fi descrisa in cuvinte trairea aia…Daca ar fi sa fiu sincera absolut …cred ca nu am fost niciodata la o asemenea limita…ma sufocam.

Am intors la prima baliza si m-am linistit un pic..sau poate doar ma obisnuisem cu gandul ca nu pot schimba nimic si a renunta nu era o solutie…Nu stiu cum si nu stiu ce miracol se produsese, dar incetasem sa ma mai zbat…pur si simplu..fara sa pot face o miscare a bratelor completa m-am miscat fara incetare inainte gandindu-ma ca inapoi nu ma pot intoarce…cumva ma duce apa la mal:).

Si am reusit sa ies din apa…si in loc sa ma bucur ca am supravietuit am inceput un razboi nebun cu propria-mi minte..in care nu incetam sa ma invinovatesc pentru prostia pe care o facusem..In loc sa-mi vad de cursa, stiind prea bine, ca orice triatlonist care a facut deja cateva concursuri,…ca o proba terminata e lasata in urma si concentrarea e  pe urmatoarea, am continuat sa ma analizez aiurea. E ca in viata..cu cat te judeci mai tare, cu atat de incurci mai rau…

Si am plecat cu greu din tranzitie si am facut si prostia numarul 2:mi-am luat geaca!!!Ce-o fi fost in mintea mea?

14362734_1199774446761835_2776531976300226662_o

In mai putin de 10 min de la startul bicicletei..ma sufocam din nou..de data aceasta nu de stramtoare ci de CALDURA!

Nu-mi venea sa cred ce feste imi jucam singura..Este adevarat ca vremea a fost fantastica. A fost neasteptat de cald..iar faptul ca traseul este valurit, cu urcari si coborari, care te solicita in continuu..a fost evident ca nu aveam nevoie de geaca  si pentru a nu ma sufoca am deschis-o si flutura ca naiba spre disperarea mea..alegandu-se praful de ZENUL din planul meu facut la Bucuresti.

Pana la punctul de intoarcere de la Cumpana , in ciuda eforturilor esuate de a ma bucura de frumusetea inegalabila a traseului, eu in capul meu duceam o lupta prosteasca si absurda, condamnandu-ma neincetat pentru propriile decizii demult trecute si imposibil de schimbat….

Si totusi cumva, imaginatia a invins…am aruncat geaca la Cumpana, multumesc Radu Spranceana de la Bicishop..datoare sunt!si am inceput o cursa nebuna…in care nu au mai contat nici neoprenul, nici plamanii mei saracii, ci pur si simplu am inceput sa ma bucur de soarele de pe asfalt..de jocul de lumini si umbre, de linistea verde perfecta din jur si de recunostinta nesfarsita pe care o exprimam in gand pentru universul asta atat de darnic cu mine..eram bucuroasa sa fiu acolo, sa fi supravietuit inotului in conditii de neimaginat…sa respir din nou DIN PLIN..sa trag aer in piept cu dragoste..cu dragoste de viata!

La un moment dat un voluntar mi-a spus ca sunt a 6 a fata si celelalte fete sunt cam la un minut inaintea mea…Am zambit si am gandit „oare conteaza?”… nu mai conteaza nimic de vreme ce sunt VIE si mai am un pic si termin bicicleta.Niciodata la triatlon nu mi-a fost frica de alergare.Cum, necum , asa sunt eu setata, alergarea o termin…

Si am ajuns in tranzitie toata numai zambet si bucurie, nimeni nu ar fi putut banui cate traisem eu pana in punctul ala..Era cald dar nu ma deranja nimic, voiam doar sa-mi iau incalatarile si sa ma duc la finish…

Mi-am pus castile, am multumit vietii si am pornit..In mai putin de 2 minute, cu muzica in urechi, mi-am dat seama ca ma simt al naibii de bine ..si ca e cazul sa dau drumul la picioare si sa ma bucur..Incet, incet, dar sigur..ma apropiam de finish si cred ca e una din cele mai frumoase alergari facute vreodata..Aveam aripi pentru ca simteam ca supravietuisem si ca viata ma iubeste si ma incearca iar si iar doar ca eu sa-i declar din nou cu tarie ca o iubesc…viata mea cu de toate in ea:).

Relativ repede pe alergare am intrecut-o pe Cristina Bitiri, am vazut-o de departe..nu e meritul meu ca am intrecut-o..mai degraba as spune ca ea nu mai putea…asa a fost sa fie. Felicitari, Cristina..despre asta e triatlonul si tu stii bine!Despre resurse…cate avem si cum le gestionam…despre forta mintii, pentru ca , daca renunti acolo, in cap..corpul renunta si el…

Am terminat cu bine, am urcat si scarile acelea de la baraj, nu mi s-au mai parut asa ingrozitoare ca in 2015..acum deja ne cunosteam….a fost perfect pana la urma…perfect.Cum perfecta a fost si plimbarea pe lac pentru a ajunge inapoi la zona de tranzitie.Cata bucurie iti pot aduce 10 lei!

14322295_1277457272273998_1432900440467731510_n

 

Felicitari tuturor si da, proba de triatlon olimpic la Transfier nu este usoara deloc…iti trebuie curaj sa intri in lac, lacul are si 140 m adancime…, iti trebuie determinare sa nu te lasi invins de suisuri si coborasuri, nici la bicicleta, nici la alergare…si-ti mai trebuie multa imaginatie si incredere, pentru ca orice cursa e un concurs de imprejurari, de fiecare data altfel si VREI sa termini ce ai inceput, ca doar nu te-a pus nimeni..tu iubesti sportul asta, nu-i asa?

Felicitari din toata inima organizatorilor pentru ca ne-au facut viata usoara..mi-a placut disciplina concursului si m-am bucurat ca cineva acolo sus ne iubeste pe toti si ne-a dat o o zi insorita perfecta pentru triatlon:).LONG LIVE TRANSFIER!

PS: Multumesc din suflet Radu Cristi pentru fotografii, ca de fiecare data..esti magian!

 

 

 

 

 

 

 

Reclame